Metamorfoze ale protocronismului sau despre incompetenţa cu ştaif (IV)

Într o serie de articole publicate în ultimii ani în revista „România literară” (nr. 52 din 2016 şi nr. 33 din 2019), un foarte cunoscut folclorist şi etnolog investeşte multă energie pentru a argumenta existenţa unui „mit al originilor” româneşti, pe care îşi propune să îl denumească „universul traianic”. Ar fi vorba despre o bogată reţea de informaţii şi reprezentări populare şi/sau culte din tradiţia românească, legate toate de figura împăratului Traian, celebrat ca erou fondator al poporului român, a cărui amintire perpetuă ar data de 1900 de ani în memoria poporului român. Cu toată deferenţa şi cu tot respectul pe care îl datorez reputatului profesor, ale cărui lucrări figurau în bibliografia disciplinei „folclor” la Literele ieşene, pe care le am absolvit în urmă cu peste 40 de ani, afirm că „teoria” construită de domnia-sa este integral greşită şi inacceptabilă, în premise, în argumentaţie şi în concluzii. Expresia însăşi „universul traianic”, alături de altele din aceeaşi familie, precum „peisajul traianizat al Daciei”, „mitul traianic”, „traianizarea pământului dacic”, repetate cu oarecare voluptate de exeget, se află, după gustul meu, la limita kitsch-ului terminologic.

Ipoteza însăşi a perpetuării neîntrerupte a memoriei împăratului Traian, cuceritorul Daciei la începutul secolului al II lea d. Hr., contrazice un principiu general acceptat de multă vreme printre etnologi, principiu formulat cu peste 100 de ani în urmă de Arnold van Gennep (citat, de altfel, de autorul nostru!): memoria unui personaj istoric oarecare se conservă şi se perpetuează, mai mult sau mai puţin deformat, în tradiţia unei comunităţi orale, cel mult 5-6 generaţii, adică până la 200 de ani. Ca să nu mai vorbim de absurditatea gândului că un popor, cel românesc, putea păstra memoria unui personaj fondator care a trăit cu şapte-opt sute de ani înainte ca el însuşi, acel popor, să fi apărut în istorie! Cu siguranţa şi aplombul pe care ţi le acordă experienţa îndelungată şi vârsta şi etalând o erudiţie impresionantă, venerabilul cercetător amestecă suveran epoci şi planuri istorice, zone geografice şi orizonturi culturale diverse, adesea incompatibile, perverteşte principii de metodă. Până la urmă, domnul profesor încalcă şi regulile elementare ale logicii. Nu pot intra în detalii decât dacă mi se va cere o analiză textuală temeinică. Deocamdată, intenţia mea este doar să semnalez fenomenul ca atare şi să avertizez astfel pe eventualii cititori de bună credinţă, care s ar putea lăsa cuprinşi, precum redactorii respectabilei reviste bucureştene, de vraja discursivă incontestabilă a respectivelor texte şi de miza „patriotică” a subiectului.

Punctul de plecare al discuţiei se află în primele pagini din Istoria literaturii române a lui G. Călinescu, unde „divinul critic” distinge cele „patru mituri fundamentale” ale românilor, şi anume: mitul morţii (Mioriţa), mitul creaţiei (Meşterul Manole), mitul erotic (poemul Zburătorul al lui Ion Heliade Rădulescu) şi mitul etnogenezei (poemul Dochia şiTraian al lui Gheorghe Asachi). Oricât de simpatică ar fi, teza lui Călinescu este şubredă din start, căci pune pe acelaşi plan simbolic şi funcţional două constructe mitice fundamentate pe texte considerate „populare” sau „folclorice” (Mioriţa şi Meşterul Manole) cu alte două deduse din două poeme romantice culte (Zburătorul şi Dochia şi Traian)! Dacă în cazul primelor două mituri putem accepta ipoteza unei vechimi ancestrale sau, oricum, greu de determinat cronologic, ultimele două sunt invenţii ale unor poeţi romantici, difuzate prin publicare şi, ulterior, prin şcoală. Primelor două le putem aplica, dar doar ca ipoteză de lucru, atributele clasice ale creaţiilor populare, vehiculate în folcloristica românească. Ar fi vorba, învăţăm la şcoală de la o generaţie la alta, de caracterul tradiţional, caracterul oral, caracterul colectiv, caracterul anonim şi caracterul sincretic al creaţiei literare populare. Ultimele două specimene, Zburătorul şi povestea despre Traian şi Dochia nu pot fi discutate pe baza celor cinci criterii de mai sus. Le putem considera „mituri”, doar dacă acceptăm o definiţie mai laxă a acestui concept, şi atunci lista lor ar putea fi foarte lungă. De ce atunci să nu luăm în calcul şi să punem pe listă şi miturile justiţiare cu haiducii, legendele despre soare şi lună, cele despre Ştefan cel Mare sau despre Brâncoveni, atâtea şi atâtea legende etiologice, pe care culegerile de folclor şi literatură scrisă ni le livrează din abundenţă? Dacă am adopta o definiţie încă şi mai largă a conceptului „mit”, de exemplu: naraţiune cu caracter sacru sau profan, având la bază un eveniment istoric de importanţă majoră sau un personaj ieşit din comun, cărora li se atribuie semnificaţii simbolic identitare exemplare, perpetuate şi, adesea re semantizate de la o generaţie la alta, atunci da, cam orice ar putea fi  un mit. Nu vorbesc oare criticii şi istoricii de artă despre despre „mitul Mozart”, „mitul Picasso”, „mitul Marylin Monroe” sau „mitul Alain Delon”? Nu fac dese referiri comentatorii sportivi la „mitul Maradona” sau la „mitul Nadia Comăneci”? Nu exploatează cineaştii mituri precum cel despre Pintea Viteazul sau Terente, „prinţul bălţilor”? Dacă acesta este înţelesul conceptului cu care operăm, atunci da, mitul despre Traian (eventual: Troian) şi Dochia, ar fi şi el omologat, între zecile de creaţii culturale de acest tip, iar întreaga discuţie s ar opri aici, obiecţiile noastre nemaiavând nici un rost.

Dar nu, nu pe această accepţie laxă şi banală a conceptului de mit se bazează autorul eruditelor consideraţii la care mă refer. Nu, la d lui este vorba despre ceva mult mai preţios, ceva care aparţine „tezaurului inestimabil şi inalienabil” al poporului nostru, şi anume mitul originilor, aşadar despre un mit major, pentru a cărui „şlefuire” nici un argument nu este inutil. Punctul de pornire, şi anume modestul poem în cinci părţi compus de Gheorghe Asachi pe la 1836 şi publicat cu titlul Dochia şi Traian este cu totul uitat, în favoarea unui „univers traianic”, mit identitar ce străbate triumfal întreaga istorie a românilor. Diversitatea şi abundenţa argumentelor aduse de autor în sprijinul tezei sale despre vechimea, autenticitatea şi răspândirea printre toţi românii a acestui mit al originilor sunt într adevăr impresionante. Tot acest eşafodaj argumentativ nu poate însă obnubila, pentru o gândire cât de cât lucidă şi critică, adevărul istoric pur: avem de a face cu o construcţie literară fără nici o rădăcină populară, apărută în contextul eforturilor societăţii româneşti cultivate de la începutul secolului al XIX lea de a inventa, pe urmele cronicarilor moldoveni, a lui Cantremir şi a marilor cărturari iluminişti ardeleni (Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Petru Maior, Ioan Budai Deleanu) o identitate românească modernă, romanică şi europeană. Figura istorică a împăratului Traian se preta cum nu se poate mai bine eforturilor propagandistice ale elitelor româneşti ale epocii, eforturi cât se poate de legitime şi de benefice în perspectiva rezultatelor, dar deloc lipsite de exgerări şi manipulări povenite din panoplia a ceea ce Kogălniceanu numea „latinomania” multora dintre contemporanii lui. Dacă, în contextul militantismului naţional curent în toată Europa epocii lor, asemenea exagerări sunt de înţeles la patrioţi înflăcăraţi precum Şincai, Asachi, Heliade Rădulescu, Timotei Cipariu, Alexandri sau Bălcescu, reluarea lor astăzi produce o sonoritate cu totul falsă. Latinomania este la fel de ridicolă şi contraproductivă ca şi „dacopatia”, la care m am referit cu alte prilejuri. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video