Metastazele democraţiei

În urmă cu câteva săptămâni presa din întreaga lume consemna un fapt divers nu lipsit de anumite semnificaţii: adunaţi sindicalist, nişte studenţi de la o universitate britanică hotărăsc prin vot să dea jos portretul Maiestăţii Sale Regina Elisabeta a II-a, conducătoare şi emblemă a statului de aproape şapte decenii nu numai în Marea Britanie, ci şi în Commonwealth (o asociaţie politică şi economică a unor state independente, egale şi libere, dintre care 16 o recunosc simbolic pe regină ca „head of state”). Iar tinerii revoluţionari, scârbiţi de „trecutul colonial pe care Regina îl reprezintă”, nu erau nişte ucenici la atelierul de cizmărie prostiţi de un agitator comunist, ci făceau parte din corpul studenţesc al uneia dintre cele mai prestigioase universităţi din lume (pe locul 5 în topul mondial), un bastion pe vremuri al excelenţei universitare şi al elitelor intelectuale din Anglia. Erau studenţi la Magdalen College, unul dintre colegiile care constituie consorţiul University of Oxford, cea mai veche instituţie de învăţământ superior de limbă engleză din lume, care funcţionează neîntrerupt din anul 1096. Cum de un spaţiu al excelenţei universitare a devenit locul de hârjoană ideologică a gândirii totalitare, cu cenzură ei agresivă şi cu violenţa simbolică specifică „luptei de clasă”, cum este botezată metaforic crima comunistoidă? Cum a fost posibilă deriva de la observaţii de bun simţ privitoare la toleranţă, bună măsură, acceptarea diferenţelor şi respectul pentru individualitate la anarhismul isteric, demolator şi vindicativ al neostaliniştilor contemporani, activişti fanatici ai „corectitudinii politice”, o doctrină plecată de la observaţii elementare, civilizate, şi transformată pas cu pas, într-o maşinărie a urii, cenzurii şi violenţei de apostolii ei contemporani?

Multă lume nu înţelege ce e cu această prosternare ridicolă, aproape obligatorie dacă nu vrei să fii trimis în gulaguri simbolice, în faţa noii religii seculare numită (în româneşte) „beleme”, de la iniţialele unui grup de terorism ideologic intitulat Black Lives Matter – „vieţile negrilor contează”! Pentru orice om de bun simţ, neinformat cu privire la bătăliile ideologice, această afirmaţie pare un truism. Bineînţeles că vieţile tuturor contează, fie ei negri, albi, galbeni, cafenii sau piei roşii (ah, ştiu că-mi este interzis să folosesc acest termen ofensator, care ar fi trebuit înlocuit cu „native American”, dar, ca scuză, invoc nevoile stilistice de claritate care m-au făcut să păcătuiesc). În realitate, doar cei care au supravieţuit regimului criminal al lui Stalin îşi mai amintesc de culpa imaginară pe care o scorneau comisarii politici care „ştiau ei mai bine decât tine ce gândeşti şi ce ai vrut să zici”, motiv pentru care te trimiteau la moarte lentă în lagăr (desigur până când le venea şi lor rândul, turnaţi de un alt NKVD-ist vigilent!). Ai zice că azi, într-o lume unde libertatea e de cele mai multe ori înţeleasă ca desfrânare, ca sfidare a oricărei cenzuri, fie ea dictată de educaţie şi bun simţ sau de legi democratice, poţi în fine să spui tot ce-ţi trece prin cap şi să justifici astfel, prin uzul unui drept constituţional la cuvânt, orice acţiune publică. Cum ar fi, bunăoară, hăituirea prinţesei Diana de către paparazzi până la moarte, sau hoarda de animale care se repede să fotografieze victimele unui accident auto fără să le dea prin cap să îi ajute pe cei în cauză sau, măcar, să păstreze un dram de decenţă faţă de tragedie, or acţiunea toxică, înăbuşitoare şi vitriolantă a presei tabloide, amplificatoare de scandal şi orori, de şantaj şi imixtiune în viaţa privată. Ei bine, deşi toate aceste excese ale libertăţii neîngrădite de morală sau bun simţ trebuie suportate cu stoicism în numele libertăţii de expresie, anumite lucruri ne sunt, totuşi, interzise. Nu de buna cuviinţă, cum ar fi firesc, ci de un Comintern al corectitudinii politice, difuz, ascuns perfid în spatele modei şi acţionând tentacular prin zelul unei specii extinse de sub-oameni foarte activi şi ţâfnoşi pe social media. Dar până să vorbim de aceste personaje fără chip, gata să te tragă cu tupeu de brăcinari şi să-ţi facă, pe un ton vindicativ, observaţii şi critici, să te înfiereze şi stigmatizeze public pentru că nu respecţi canonul ideologic stabilit în laboratoarele anti-occidentale, mai trebuie să vorbim de cineva, al cărui rol în sminteala studenţilor sindicalişti nu e de neglijat.

În urmă cu exact un an, pe 30 iunie 2020, doamna Priyamvada Gopal, distinsă profesoară de „studii postcoloniale” la Cambridge University, dădea un edict pe Twitter, Urbi et Orbi, potrivit căruia „vieţile albilor (spre deosebire de cele ale negrilor!) nu contează”. Nu era chiar o instigare la crimă, dar substratul gros, violent rasist era fără echivoc. În faţa stupefacţiei şi a indignării generale, doamna s-a întors cu pupa către public, iar conducerea prestigioasei universităţi a dat din colţ în colţ, solidarizându-se soft cu ea ba chiar mulţi dintre colegii domniei sale au grohăit satisfăcuţi zicând că „bine le-a zis-o!”. Trecem peste faptul că gingaşa doamnă e produsul civilizaţiei opresoare engleze, care a scos-o din mâlul infestat al Gangelui ajutând-o să se cultive, să facă studii şi doctorate în Anglia, ba chiar să şi primească o poziţie universitară într-un colegiu de elită care, oroare!, poartă chiar numele albului suprematist de dreapta, grăsan alcoolic şi vicios, care a salvat Anglia din ghearele lui Hitler împiedicând legiunile de studenţi revoluţionari de azi din marile facultăţi să mărşăluiască bovin, în pas de gâscă şi cu laba dreaptă ridicată, prin campusurile de la Oxbridge, jurând credinţă Führerului (al cărui tablou n-ar mai fi îndrăznit să-l dea jos, căci ar fi primit imediat un glonte în cap!). Ce e de spus e că faptul că doamna Gopal nu e un accident. Ne-am putea aduce aminte, spre exemplu, de cei cinci¹ de la Cambridge care s-au lăsat racolaţi de spionii lui Stalin şi care au devoalat candid toate secretele aliaţilor la care au avut acces (inclusiv desanturile postbelice din România când agenţii trimişi să îi ajute pe rezistenţii din munţi erau luaţi ca din oală de securişti graţie denunţurilor patriotic-revoluţionare ale distinşilor universitari de lux, şi ei scârbiţi de Occident şi Churchill ca şi distinsa noastră activistă de azi).

Astfel că eu, ca om care ştie câte parale face gargara rusească, aş zice că evenimentele tocmai pomenite nu sunt chiar benigne, ci fac parte dintr-o complicată metastază care ameninţă democraţia liberală occidentală. Mă tem că, de prea mult bine, la fel precum maimuţa care-şi râcâie dosul de plictiseală până îi dă sângele, multe oi occidentale aliniate la strunga doctrinară „progresistă” sunt gata să devină agenţii purtători ai cancerului ruso-chinez care ameninţă stabilitatea şi bunăstarea lumii occidentale. Şi, după cum ne învaţă istoria, toţi aceşti agenţi patogeni ai răului se înregimentează de bună voie în oastea lui Satan. Cum spuneam şi în alte dăţi: nu toţi merită democraţia!

¹ Ba chiar acte recent declasificate din arhiva KGB-ului şi a MI5 sugerează că alături de trădătorii de la Cambridge (Donald Maclean, Guy Burgess, Kim Philby, Anthony Blunt, şi John Cairncross) al şaselea din grupul lor, Arthur Wynn alias „agentul Scott”, s-ar fi mutat la Oxford unde şi-a desfăşurat nestingherit şi neidentificat activitatea de spion rus până la moarte.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor