Mic tratat de cosmologie duhovnicească

Trăirile, căutările sunt filtrate, rafinate, limpezite şi încredinţate apoi hârtiei. Nici un cuvânt nu e în plus, totul e redus la esenţă, fapt anunţat încă de la primele rânduri. „Eşti/ sunt” nu este o formulă, un joc de cuvinte, ci o mărturisire de credinţă, o definiţie atotcuprinzătoare a existenţei noastre. Nu puteau lipsi din acest tablou nici fulgerătoare incursiuni cosmogonice: „Celui/ ce la-nceput,/ din bobi de nefăcut,/ aprins-a soarele şi/ slobozit-a timpul!” (Voi, stele). Dar atenţia este adusă mereu într-un prezent ce dezvăluie indelebila amprentă a divinităţii: „peste tot numai urmele Tale,/ oriunde mă-ntorc,/ oriunde mă-ndrept” (Urmele Tale).

De la macrocosmos, poetul trece repede la microcosmos, căci toate sunt create înainte de om, dar pentru el, cel menit să fie încununarea creaţiei. Decisivă e însoţirea cu Dumnezeu: „Hotarul acela/ doar Tu-l poţi călca,/ vărsând în tăcere/ lumină de miere,/ din candela-ţi blândă/ în inima mea” (Hotarul). Dacă în cele din afară vedem doar „urma” lui Dumnezeu, Chipul ni se dezvăluie înlăuntrul nostru: „Mă uit în mine/ şi-n străfund,/ difuz,/ abia licărind,/ Îţi disting Chipul palid,/ Doamne,/ precum imaginea lunii/ în noapte,/ reflectată în oglinda/ unei mări învolburate” (Mă uit).

Dar unde să privim când Îl căutăm în noi? Durerea păcatului e copleşitoare: „Toată numai o rană/ este inima mea,/ Doamne./ Lama gândului rău/ taie/ în carnea ei plăpândă/ brazde adânci” (O rană). Poetul pare a fi ghidat aici de răspunsul dat de Mântuitorul unui sfânt care a trăit nu departe de zilele noastre, Siluan Athonitul: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”. Experienţa întâlnirii cu Dumnezeu mai întâi în cele mai de jos ale existenţei noastre este cea zugrăvită iconografic în singura icoană canonică a Învierii – Pogorârea la iad: „Ieri/ m-am întâlnit cu Domnul/ în Iad./ L-am chemat/ în adâncul inimii mele/ cuprinsă/ de întuneric./ Şi El a venit/ pogorându-se/ încă o dată/ să desfacă lanţurile morţii/ în care mă încătuşase / şarpele/ propriei mele/ minţi” (M-am întâlnit cu Domnul).

Urcuşul, ieşirea din „umbra morţii” (Psalmi 106, 14) înseamnă zbucium, căutare, strigăt: „Unde este lumina care nu face umbră?”. Iar răspunsul Domnului vine ca o „adiere de vânt lin” (III Regi 19, 12): „inima blândă/ se face candelă/ a Luminii curate,/ a Luminii veşnic ascunse,/ a Luminii celei necreate” (Lumina care nu face umbră). Viaţa duhovnicească nu este deloc romanţată. Aghiografia ne dezvăluie că până şi sfinţii au avut destule poticniri sau chiar mari căderi. „Din când în când,/ cad în mine însumi,/ ca un glonte tras spre cer,/ ce nu şi-a atins/ ţinta” (Neştiuta sevă). Cuvântul grecesc folosit în Sfintele Scripturi pentru a numi păcatul (amartía) înseamnă, literalmente, „ratarea ţintei”.

În centrul acestui microcosmos este inima sau adâncul omului. „Inimă plăpândă/ Veşnic în freamăt/ Totdeauna flâmândă// Dacă ai putea/ Cerul l-ai sorbi/ În cavitatea ta” (Inimă flămândă). În fond, autocunoaşterea autentică – cea care nu poate fi separată de cunoaşterea lui Dumnezeu – este o călătorie spre adâncul inimii. Dureroasă adesea, dar întotdeauna susţinută de „bucuria aceea” care „umflă/ pânzele inimii” (Ah, bucuria!). „Te port în mine,/ Bucurie,/ şi-ţi simt răcoarea/ în fâlfâit domol de aripi,/ ce mă-nconjoară/ când stau tăcut,/ călătorind din gând către inimă” (Te port în mine). Şi tot inima este locul de unde va începe trecerea la cele veşnice: „Orele, minutele, secundele,/ clipele/ se vor opri în orologiul/ inimii obosite/ iar ochii/ vor închide pentru totdeauna,/ în taina adâncului lor,/ flacăra înfiorată/ a celei din urmă/ candele” (Acea dimineaţă).

Aşa cum viaţa duhovnicească are şi momente de răgaz sau de uimire, şi între poemele din acest volum avem câte un popas ce mângâie sufletul. Poate fi popas pe marginea unei amintiri: „În nopţile de vară,/ când satu-şi trăgea peste creştet/ plapuma groasă a liniştii,/ tata/ mă prindea de mână/ şi-mi descifra cu glas domol/ harta cerului” (Prinderea de mână); sau poate fi tihna unui moment de sărbătoare: „Cerne din cer/ Făină curată/ Îngerii coc/ Pâine pe vatră” (Ler, Doamne).

Între astfel de clipe se întinde firul vieţii omeneşti, cu fragilitatea şi provocările ei: „Păşesc timid/ pe frânghia/ întinsă peste prăpastia/ deschisă larg/ sub viaţă.// Nu cunosc tehnici de circ/ pentru a-mi asigura echilibrul./ Desfac doar braţele/ în formă de cruce,/ încredinţat/ că Tu/ stai întins dedesubt,/ ca o tainică/ plasă de siguranţă” (Plasa de siguranţă). Ceea ce nu ne mai spune poetul, ci ne lasă pe noi să descoperim este că, la capătul călătoriei, când vom gusta din tainele Împărăţiei, vom avea conştiinţa că noi suntem, de fapt, ochiuri ale acestei dumnezeieşti „plase de siguranţă”. Sau, altfel spus, mădulare vii ale Trupului lui Hristos.

* Valică Mihuleac, „Plasa de siguranţă”, Editura Doxologia, Iaşi, 2022.