Mihail Gorbaciov, în perspectiva istoriei

În anii săi târzii, URSS ajunsese o gerontocraţie care nu mai avea resurse materiale şi ideologice să-şi asigure propria succesiune. Sfârşitul era inevitabil, însă nimeni nu avea curajul să recunoască falimentul. Ca întotdeauna în istorie, atunci când acest moment implacabil se apropie, nimeni din cercul restrâns al puterii nu pare pregătit pentru o misiune istorică. Ultimii lideri sovietici păreau de neînlocuit, în vreme ce poporul se obişnuise cu aceasta, acceptând că în vasta împărăţie nu poţi să rişti totul pentru a corecta tradiţii împământenite. Prosperitatea aparentă din statul asistenţial inhibă nu doar acţiunea, dar şi gândirea creatoare. În acest timp, marii artişti creau capodopere şi fie luau calea exilului (cazul Soljeniţân), fie erau consideraţi exotici incurabili (cazul Andrei Tarkovski). Erau printre puţinii promotori ai spiritului critic, însă cine să le urmeze exemplul. Acei ani crepusculari ai imperiului rămân pentru multă vreme şi pentru multă lume misterioşi. Cei mai mulţi dintre ruşi par incapabili şi astăzi să înţeleagă că toate imperiile mor.

A reforma un organism sclerozat părea o misiune imposibilă. Atunci când grupul gerontocratic a decis să se retragă, după două domnii rău prevestitoare – cele ale lui Andropov şi Cernenko -, oferind puterea unui lider atipic prin tinereţea lui, ei lăsau impresia că au înţeles semnele istoriei. Alegerea lui Gorbaciov părea să fie soluţia providenţială. În realitate nu era decât ultima. Noul lider începea în forţă cu o echipă tânără şi motivată să dea măsura viziunii. Păreau să se întoarcă vremurile lui Lenin, când ideile inventive scăpărau. În realitate însă se închidea ciclul. Gorbaciov era un leninist convins că socialismul este etern. Diferenţa esenţială dintre anii lui Lenin şi cei ai lui Gorbaciov este aceea că primul a avut ca aliat teroarea, în vreme ce ultimul a mizat pe înţelepciunea oamenilor şi evidenţa adevărului devoalat. Ambii s-au înşelat. Prima eroare de calcul era chiar aceasta: comunismului îi este proprie violenţa şi dictatul, nu reforma. Aceasta din urmă poate fi doar mimată, ca în România, de exemplu. E o contradicţie în termeni că poate fi reformat ceva ce a fost celebrat ca fiind perfect şi declarat sumă a istoriei.

Comunismul reuşise să evacueze nu doar gândirea critică, ci şi simţul istoriei. Gorbaciov s-a comportat în ce işase ani de domnie ca un comunist care vrea să asigure perpetuarea regimului. Reformele lui cuprinse în cele două mari proiecte – glasnost şi perestroika -, au dezvăluit însă o evidenţă: contradicţia ireconciliabilă dintre formă şi fond. De aceea reformele lui au instituit haosul şi au alimentat frustrările. Ruşii îşi pierduseră simţul istoriei în atâtea secole de falsă măreţie şi de mimare a mişcării. Comunismul era un regim eleat, la fel ca cel ţarist, care supravieţuise într-un fel de bulă a istoriei.

A fost misiunea lui Gorbaciov un eşec criminal, aşa cum cred liderii de azi de la Kremlin, dar şi poporul opac la învăţămintele istoriei? Sau a fost omul providenţial care a salvat lumea de Războiul rece? Nu este deloc simplu să descifrezi lucrarea sa în istorie nici măcar azi, după trecerea lui la cele veşnice. E curios că rolul lui în istorie este privit fie cu neîncredere şi suspiciune, fie cu entuziasm. Lipsesc nuanţele pe care doar recursul la istorie îl poate aduce. Pentru majoritatea ruşilor şi pentru toţi liderii de la Kremlin el continuă să fie un demon. Pentru lumea liberă el este eroul providenţial. Rar în istorie un personaj mai sfâşiat între viziuni extreme.

Rusia politică, dar şi cea captivă hermeneuticii kremliniste l-au repudiat şi l-au acuzat de înaltă trădare. În filosofia verticalei puteri de la Moscova nu există nuanţe, ci doar interese de clan convertite în radicalism absolut: cine a netezit calea dispariţiei molohului sovietic nu poate fi decât vinovat! Şi aceasta întrucât ideea eternităţii Ţării Sovietelor anihilase simţul istoriei. Rusia părea acoperită de o manta uriaşă, care ascundea adevărul. Gorbaciov a ridicat un colţ al mantalei şi a văzut proporţiile răului, a reacţionat ca orice om responsabil şi a convocat elitele şi societatea la reflecţie. China lui Deng Xiao Ping era în plin proces de reformare, însă doar prin reconstrucţie, nu şi prin transparenţă (glasnost). În China asiatică mişcarea a reuşit, în vreme ce în Rusia parţial europeană a eşuat. Diferenţa a făcut-o probabil glasnostrul, care a dezvăluit adevăruri compromiţătoare, a reactivat spiritul critic şi curajul civic. De aceste riscuri fatale chinezii s-au ferit prudent. Dar sigur ceea ce funcţionează în China nu se verifica obligatoriu la Moscova.

Ca orice lider internaţionalist,Gorbaciov a invitat liderii statelor satelite să-i urmeze calea. Târâş-grăpiş, unii l-au ascultat, în vreme ce alţii, ce aveau să piardă totul, precum Ceauşescu ori Honeker, l-au ignorat. Dacă în ţara lui, Gorbaciov nu a fost şi nu este profet, pentru ţările captive şi pentru istoria universală el este incontestabil una din marile personalităţi ale secolului trecut. Relaxând controlul ideologic şi legitimând reformele, Gorbaciov a creat premisele libertăţii popoarelor din Est. Adevărul, ca să-l citez pe Evanghelist, i-a făcut liberi pe polonezi, pe unguri, pe bulgarişi, în final, pe români. Iar libertatea dă curaj şi încredere, invitând chiar la spirit de sacrificiu.

Prin vizionarismul său, Gorbaciov a redat oamenilor speranţa şi a închis ciclul Războiului rece. Europa dictatorilor s-a prăbuşit în mai puţin de un an, fără ca Gorbaciov să recurgă, asemenea predecesorilor săi, la şantaj şi intimidare. Iar aceasta dezvăluie caracterul raţional al acţiunii lui.

Unii vor ca eroii istoriei să moară pe baricade pentru idealurile lor ori ca viaţa acestora să fie asemenea unui diamant. Ruşii în majoritate şi liderii de azi de la Kremlin ar vrea să pună peste piatra sa tombală încă una: cea cunoscută sub numele de damnatio memoriae. Însă faptul că liderii decrepiţi ai Rusiei de azi îl repudiază, în vreme ce lumea liberă îl celebrează, confirmă un adevăr etern: în libertate oamenii îşi redobândesc demnitatea, raţiunea şi simţul istoriei. Gorbaciov a învins în final întrucât a dat o şansă libertăţii în istorie. De aceea, rolul lui este sigur în galeria oamenilor iluştri ai istoriei.

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Publicitate și alte recomandări video