Mineriada la patru ace

„Cinstire vouă dragi mineri!” Cine poate uita primii ani din primul deceniu post ceauşist, în care speranţele asimilării unei democraţii autentice erau prea mari pentru prea puţini români. Propoziţia din ghilimele este titlul unui editorial dintr-o fiţuică frontistă, text care elogia nu numai acţiunea minerilor de a planta panseluţe în Piaţa Universităţii, ci şi prăpădul făcut pe acolo. Atunci, televizunea anunţa că „România Liberă”, ziarul care întreţinea speranţele puţinor români, va fi închis „şi îşi va continua activitatea cu o altă echipă”. În puţin timp, ziarul reapărea exact cu acelaşi colectiv, în ciuda ortacilor lui Miron Cozma. În vremea aceea, mulţi români au aflat de ce se spune că presa este a patra putere în stat. De fapt, începuse să fie doar a cincea, forţa de penetrare în mase a televiziunii fiind experimentată cu succes de toate găştile politice aflate la putere.

Pe atunci, cozile la ziare erau impunătoare. La chioşcuri se stătea ore întregi pentru un număr din „România Liberă”, iar cei care se înghesuiau la ziarul FSN, „Azi”, aveau la dispoziţie tarabe puse cu generozitate de conducerea de partid (pardon, front!) şi de stat. Mulţi români, printre care mă număr, cumpărau sacoşe întregi de ziare, care nu mai conteneau să apară. N-a trecut mult şi am intrat în colectivul „Monitorului”, devenit, între timp, „Ziarul de Iaşi” şi am învăţat pe propria piele ce înseamnă a patra putere în stat. Iar presa scrisă avea meseriaşii săi, chiar dincolo de reporterii, scheletul şi miezul oricărei activităţi jurnalistice. Dar existau şi în lumea „şobolanilor” de redacţie, meseriaşi, chiar artişti, care demonstrau că lucrându-se în toate redacţile tot cu aceeaşi marfă, ambalajul face distincţia: editori, tehnoredactori, secretari generali de redacţie, meserii despre care s-ar spune că ar fi pe cale de dispariţie, plus cei care se ocupau de aspectele mai pragmatice: marketing, transport, difuzare. Am lucrat la departamentul sport de la „liderul presei ieşene” peste trei decenii, mai mult ca „şobolan” decât pe teren şi pot să spun că atunci când erau posibilităţi, bani şi timp, elaborarea unui număr avea tangenţe vizibile cu arta. De cele mai multe ori, la „ZdI” asta ieşea, iar în privinţa sportului, suplimentul apărut în vremea legendarei Cupe Mondiale din 1994 este exemplul care îmi vine în minte.

Dar cum lauda nu miroase bine, mărturisesc că, într-un ocean de nostalgie care inundă astăzi reţelele româneşti de socialiare, ieşirea de pe piaţa print a „Gazetei Sporturilor” m-a contaminat profund. Nu a fost nevoie de hoarde minereşti cu bâte şi lămpaşe, ci de domni îmbrăcaţi la patru ace din străinătăţuri, care au constatat că ediţia tipărită a Gazetei este o gaură neagră. Şi o revenire gen „România Liberă” nu-i posibilă, fiindcă un act managerial este mai puternic chiar decât o demonstraţie de forţă brută. Cert este că România a ajuns acum fără o publicaţie sportivă în chioşcuri. Care chioşcuri? În zona în care locuiesc existau până nu demult două bucăţi mari şi late: unul a tras obloanele şi celălalt s-a reprofilat. Ziarele sunt tot mai puţine şi tot mai puţin citite. „La ce-mi trebuie să stau la coadă şi să dau bani pe hârţoagele care se scumpesc zi de zi, dacă am totul pe internet?” Mi-am pus şi eu întrebarea asta cu mulţi ani în urmă şi m-am convins că fascinanta presă scrisă, cu poze mamut la deschidere, cu pagini bogate şi bine meşterite, n-are viitor.

Nu numai patronii pot fi întrebaţi de sănătate în această dramă: furnizorii de publicitate devin tot mai zgârciţi, unii dau faliment, hârtia de ziar se scumpeşte la greu, iar puţinii manageri de ziar sunt dispuşi la compromisuri pentru a supravieţui. Mulţi cititori poate îşi freacă mâinile că s-a dus „Gazeta lui Gigi”, dar nu se ştie cât contează gradul de interes pentru echipa lui Becali (cu cei mai mulţi fani în toată ţara) şi cât anumite serviciile publicitare plătite gros dinspre Pipera. Dacă aş fi fost doar un simplu cititor, aş fi privit cu indiferenţă situaţia: în fond, n-au dispărut, îi găsim pe net. Ca ziarist de presă scrisă, nu pot uita numerele de colecţie ale ziarului şi – vorba poetului – mă cuprinde o tristeţe iremediabilă.