Mirajul discursului papal

*

Tulburător. Vizita Papei Francisc în Iaşi, şi în România, a readus, preţ de câteva zile, sau dacă nu zile, atunci măcar ore, liniştea, împăcarea şi bucuria de care nu am avut parte în toată această perioadă de tranziţie de la un sistem la altul, care durează, iată, aproape de 30 de ani. Trăim într-un haos continuu, într-o manipulare din ce în ce mai subtilă şi mai halucinantă, ce ne afectează până la dezagregare spiritul şi fiinţa naţională. Trăim într-o lume în mişcare în care nimic nu mai e coerent. Desigur liniştea aceasta e trecătoare. După încheierea vizitei, vom reveni din nou în stare de marasm. Vizita Papei ne-a demonstrat, pe viu, că şi religia atât de hulită, în ultima vreme, face parte din marile noastre valori europene, de care ar trebui să fim conştienţi. Lumea contemporană are nevoie şi de o înaltă respiraţie spirituală pentru a face faţă stresului cotidian. De ce nu investim în pace, de ce acumulăm tot mai multe arme pentru a distruge civilizaţia la care omenirea a ajuns după un travaliu de milenii de muncă şi de privaţiuni?

Papa i-a îmbrăţişat, la modul simbolic, dar şi larg gestual, pe copii, pe tineri, şi pe bătrâni. Pe cei credincioşi şi pe cei necredincioşi. "Rugaţi-vă pentru mine", le-a spus el. Şi a mai spus sau a sugerat, repetând într-un fel, cuvintele Mântuitorului: "Cine sunt eu ca să vă judec?! Port cu mine povara tuturor păcatelor lumii. Rugaţi-vă pentru mine şi rugaţi-vă pentru voi". Şi tot el a spus, la finalul discursului, citez cu aproximaţie: "Lumea aceasta se va sfârşi când nu va mai exista iubire şi când nu va mai exista nici o cărare ce duce la vecini. Căci omul nu poate trăi fără iubire, nici fără Dumnezeu. Când în locul cărărilor vor apărea tranşee, această lume nu-şi va mai găsi rostul. Omul este o fiinţă socială, el are nevoie de ceilalţi…".

Pentru pacea lumii, vizita Papei Francisc reprezintă mai mult decât ar fi reprezentat vizita a o sută de preşedinţi într-un summit ce s-ar fi ocupat de noua ordine mondială. Căci noua ordine mondială nu poate fi decât una spirituală.

"…Credinţa este un dar care menţine vie o certitudine profundă şi frumoasă: apartenenţa noastră în calitate de fii, şi de fii iubiţi de Dumnezeu. Dumnezeu ne iubeşte cu iubire de Tată. Fiecare viaţă, fiecare dintre noi îi aparţine. Este o apartenenţă ca fii, dar şi ca nepoţi, ca soţi, ca bunici, ca prieteni, ca vecini; o apartenenţă în calitate de fraţi între noi. Cel rău divizează, dispersează, separă şi creează discordie, seamănă neîncredere. Vrea să trăim «distanţi» de ceilalţi şi de noi înşine. Duhul Sfânt, dimpotrivă, ne aminteşte că nu suntem fiinţe anonime, abstracte, fiinţe fără chip, fără istorie, fără identitate. Nu suntem fiinţe goale şi nici superficiale. Există o reţea spirituală foarte puternică care ne uneşte, ne «conectează», ne susţine şi care este mai puternică decât orice alt tip de conexiune. Sunt rădăcinile noastre: conştiinţa că aparţinem unii altora, că viaţa fiecăruia este ancorată în viaţa celorlalţi." A mai spus, pe un ton calm, înţelegător Suveranul Pontif.

O muzică înălţătoare a precedat slujba şi discursul său ce s-a auzit în tot oraşul. O astfel de muzică ar trebui s-o auzim, preţ de o oră sau chiar mai puţin, la sfârşitul fiecărei săptămâni.

*                 

Din ce în ce mai actuală rămâne fraza rostită de Blaise Pascal conform căreia Dumnezeu e un punct ce se mişcă în spaţiu cu o viteză infinită. Mişcându-se cu o viteză infinită, el e prezent oriunde şi oricând în fiecare particulă infimă de materie, în fiecare undă, în fiecare rază de întuneric sau lumină, în fiecare suflet cufundat în hăul cosmic şi cel existenţial. Mişcarea lui trasează conturul tuturor fiinţelor şi lucrurilor, atât celor materiale, cât şi celor imateriale, cărora le imprimă suflul său. Viziunea lui Pascal privind manifestarea divină ţine atât de matematică, de fizică cuantică, dar şi de credinţă în lumea de dincolo de noi.

*

Posedă adică atomul conştiinţă? Este capabil el să perceapă propria sa existenţă?

*

Un foarte frumos răspuns la întrebarea lui Merejkovski privind concordanţa contradicţiilor din evanghelii, dar şi din viaţa noastră de zi cu zi l-a dat poetul Bogdan Hanu, profesor la Facultatea de Geografie a Universităţii "Al. I. Cuza" Iaşi.

Iată textul său: "În logica formală (Gödel), cu cât un sistem conţine mai puţine adevăruri nedemonstrabile, cu atât este mai măcinat de contradicţii (adică este mai viu, mai fertil?), fiind predispus la reaşezări, dar… oare fiinţa,în metabolismul ei progresiv/ transgresiv, cu întreaga ei disponibilitate de a se angaja pe noi fronturi de asimilaţie, poate fi redusă la un algoritm numeric ţeapăn, adică înţelenit pentru totdeauna? Dacă i-am acorda si ei statutul de sistem formal, am intra în gaura neagră a aporiei maximale, trăgând şi uşa după noi…"

Există la ora actuală curente filozofice mai noi, cum e, de pildă bigdatismul, care reduc fiinţa, inclusiv tot metabolismul şi nu numai fiinţa, ci şi chiar toată creaţia, la un simplu algoritm.

Evangheliile sunt însă nişte cărţi vii, al căror metabolism nu încape în nici o ecuaţie matematică.

***

Apa care îşi bea mâinile, acesta e titlul celui mai recent volum de versuri al Radmilei Popovici apărut la Editura "Junimea" patronată de mirabilul Lucian Vasiliu, un adevărat gramatic de modă mai nouă şi mai veche (oare am zis corect?) al zilelor noastre.

Dacă titlul volumului Marianei Codruţ, Măceşul din magazia de lemne, la care m-am referit într-un articol precedent, e oximoronul unei stări lăuntrice îngheţate, titlul volumului Rudmilei e un oximoron fluid.

La Mariana Codruţ nu e greu să-ţi închipui măceşul închis într-o magazie de lemne. Dar la Radmila Popovici, oricum ai întoarce sau n-ai întoarce sintagma, îţi este imposibil să vizualizezi, chiar şi la nivel metaforic, modul cum apa îşi bea mâinile.

Într-adevăr, oare cum ar putea apa să-şi bea mâinile? În primul rând apa nu posedă mâini. În al doilea rând, apa nu are nici gură. Şi totuşi, atunci când în apă se oglindesc nişte mâini – şi nu mâini oarecare, ci mâini ce ţin în palmă tainice chipuri – ei bine, atunci apa reflectând aceste mâini în adâncul ei, începe să le absoarbă încetul cu încetul transformându-le în raze de lumină…

Iată, deci, una dintre explicaţiile titlului. Desigur, orice cititor poate găsi şi altele. Viziunea asupra poeziei a Radmilei Popovici e una inefabilă. Apropiată de cea a lui Blaga din Frumoase mâini: "Presimt:/ frumoase mâni,/ cum îmi cuprindeţi astăzi cu căldura voastră/ capul plin de visuri,/ aşa îmi veţi ţine odată/ şi urna cu cenuşa mea (…)// veţi fi atunci atât de tinere frumoase mâini."

De asemenea, titlul mă trimite cu gândul şi la celebra poezie a lui Nichita Stănescu, intitulată Poem: "Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi/ şi ţi-aş săruta talpa piciorului,/ nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,/ de teamă să nu-mi striveşti sărutul?"

Titlul volumului Radmilei Popovici ţine de o stare de inefabilă a fiinţei, de miraj interior.

*

"Mor demografic comunele şi oraşele ţării în indiferenţa celor care au gestionat şi gestionează bogăţiile ţării, cea mai importantă fiind populaţia. Imensa emigraţie din anii 1990 şi din primul deceniu al acestui secol le-a sărăcit continuu de populaţie tânără şi adultă, iar o scădere naturală ajunsă în ultimii ani la 70 de mii de locuitori pe an a însoţit masiva emigraţie, amplificând dimensiunea declinul şi a depopulării iremediabile a ţării", scrie analistul Vasile Gheţău într-un amplu articol dedicat fenomenului migraţiei. Eu cred că procentul e mai mare. Cifra de 70.000 de locuitori pe an e una oficială. Neoficial pleacă mult mai mulţi. Iată însă, că după atâta timp, cam târziu, România se trezeşte la realitate. Faptul că, în sfârşit, forţa de muncă e privită drept cea mai importantă bogăţie a ţării e un semn bun. După tăierile masive de păduri, iată că şi depopularea României a început să fie "vizibilă", măcar pentru analişti. Îmi aduc însă aminte că parcă mai ieri, fostul preşedinte al României, Traian Băsescu, încuraja exodul, considerând migraţia forţei de muncă drept cel mai mare câştig obţinut în timpul Revoluţiei din decembrie 89. Câştigul s-a dovedit a fi o pierdere dezastruoasă pentru economia României. Şi nu numai pentru economie. Ci şi pentru copii şi părinţi. Dar dezastrul acesta nu poate fi cuantificat, căci, deocamdată, pentru suferinţa umană nu s-a găsit o unitate de măsură. Tema aceasta a depopulării satelor şi oraşelor României a atins-o Papa Francisc în discursul său. A fost un mesaj şi pentru tineri, şi pentru bătrâni. Şi pentru credincioşi, şi pentru atei. Şi pentru prelaţi, şi pentru politicieni.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist