Moartea care vine, pleacă şi iar vine

Virgil Tănase e un caz special al literaturii contemporane: membru al grupului oniric, cu un comportament insolent faţă de regimul comunist, dat afară din facultate şi strâns cu uşa să accepte un pact de colaborare cu Securitatea, pe care îl duce prompt în derizoriu (şi pe care, mai ales, nu îl ascunde, ca atâţia alţii), autorul nu reuşise să publice nici o carte în limba română până la plecarea din ţară, din 1977. Se stabileşte apoi la Paris, unde îşi face un nume de romancier şi de regizor şi unde nu uită de unde a plecat: traduce şi sprijină publicarea, la editura Flammarion, a unor prozatori români foarte buni, precum Ştefan Bănulescu, Nicolae Breban, D.R. Popescu. Ca urmare a unui pamflet apărut în revista „Actuel” din ianuarie 1982, intitulat Sa Majesté Ceausescu I-er, roi communiste, devine, alături de Paul Goma, ţinta unui asasinat ordonat de dictator şi de aici începe o poveste de spionaj, în care asasinul, Matei Haiducu, se predă serviciilor franceze, care înscenează o răpire a lui Virgil Tănase pentru a dejuca planurile lui Ceauşescu, iar în urma întregii aventuri preşedintele (socialist pe atunci) François Mitterand îşi anulează vizita oficială planificată în România.

Dincolo de tot tapajul şi de riscurile reale la care se expune, Virgil Tănase nu îşi doreşte o carieră de disident, ci una de scriitor şi de regizor. Prin urmare, nu profită de notorietatea pe care aventura politică i-o aduce şi se încăpăţânează să îşi scrie romanele, într-o manieră onirică, străină de linearitatea documentaristă la care experienţa de viaţă l-ar fi putut predispune şi care, mai ales, i-ar fi putut aduce un succes facil, dar imediat. Abia în 2011 apare cartea autobiografică, Leapşa pe murite, în care autorul refuză să se eroizeze şi mai ales consideră că „«politicul», în literatură, ţine de lectură, nu de creaţie” şi că vocaţia sa a fost aceea de scriitor, nu de combatant politic: „Scriitor, şi nu disident. Scriitor, şi nu diligent apărător al drepturilor omului. Scriitor, şi nu martor într-un proces fie el chiar istoric, şi de care nimeni nu mai are nevoie de îndată ce s-a pronunţat sentinţa”.

Din 2014, la Editura Muzeului Literaturii Române începe să se contureze o serie de opere Virgil Tănase: autorul îşi rescrie în română romanele apărute la edituri prestigioase din Franţa (Flammarion, Gallimard, Hachette), întorcându-se astfel într-o literatură din care nu a vrut niciodată să plece, din care a fost, de fapt, îmbrâncit (aşa cum s-a întâmplat şi cu Paul Goma, şi cu Dumitru Ţepeneag).

Moartea care vine, pleacă şi iar vine (2017) este subintitulat „roman jandarm”, tocmai pentru a se detaşa de genul clasic al policier-ului sau al romanului de aventuri, de spionaj, ale căror convenţii le mimează în măsura în care le şi discreditează. Multe dintre trucurile clasice ale epicului cu suspans sunt reciclate în carte: de la strategia manuscrisului restituit (15 caiete pe care fiul unui aşa-numit „agent secret” le scoate din fundul sertarului şi le re-aranjează cât să devină fluente), la răsturnările de situaţie, rezolvările senzaţionale ale momentelor tensionate, qui pro quo-uri etc. De la primele pagini însă devine evident că poetica este una anti-realistă, că nu verosimilitatea ternă, placidă reprezintă ţinta autorului: un tânăr care duce în braţe un copil îşi aşteaptă, în gara din Veneţia, soţia, care este o „interimară”, deci o angajată a unui serviciu de spionaj al cărei singur rost este să-l pregătească pe adevăratul agent secret, iar moartea sa să devină semnalul activării acestuia. Un controlor de tren pare a o ucide, apoi îi cară cadavrul, atent împăturit şi frumos ca o operă de artă, prin oraşul decăzut, intră într-un cinematograf şi vede un film a cărui intrigă se suprapune peste cea reală. Ficţiunea devine realitate şi realitatea se topeşte în ficţiune, mai ales că în final trenul din film „trece peste capetele spectatorilor care iubesc verosimilul şi nu apreciază o artă care nu respectă legea gravitaţiei universale”. Şarja este permanent prezentă în romanul lui Virgil Tănase, iar principala ţintă este literatura realistă, prejudecata că realitatea este searbădă, alcătuită din ceea ce cade sub simţuri. Împotriva acestui automatism de lectură se răzvrăteşte ludic autorul, urzind situaţii incredibile, „acte ininteligibile din punctul de vedere al literaturii realiste”, cum spune el. Intriga devine din ce în ce mai stufoasă şi mai labirintică, trimiţându-l pe protagonist în Africa, unde se pune în slujba unei şefe de stat care este răsturnată de la putere, dar care îi impune misiunea de a ucide un personaj misterios în gară la Paris, primind în schimb 100 de milioane de dolari în contul din Elveţia, unde îi trăia fiul făcut cu „interimara”; amestecă, după un criteriu mai curând muzical decât obiectiv, logic, fugi exotice, dar nu mai puţin atroce, prin râuri străbătute de crocodili, evadări din închisoare, gesturi ostentativ şocante, atentate cu bombe în plin Paris, crime săvârşite cu sânge rece, confuzii, răzbunări din gelozie, negrii care se dovedesc a fi albi, morţi care se dovedesc a fi vii, spioni care trebuie să îşi însceneze propria moarte şi să-şi schimbe identitatea pentru a supravieţui, poveşti care se întretaie şi se suprapun într-un ritm care nu mai are nici o legătură cu naraţiunea bazată pe cauzalitate a romanului picaresc, de spionaj sau poliţist. Ceea ce este cu totul aparte e faptul că Virgil Tănase ştie să creeze o densitate epică aparte, din elemente care par disparate şi mai ales să adune în jurul unor situaţii improbabile cantităţi consistente de detalii verosimile. El este un maestru al „efectului de real”, romanul este cât se poate de dramatic şi de plin de situaţii tensionate care converg către un climax.

Provocarea romanului lui Virgil Tănase este una stilistică şi compoziţională: el reuşeşte să păstreze convenţiile unei literaturi agreabile, accesibile, dar mai ales să le deturneze într-un experiment livresc. Fraza este una arborescentă, amplă, voit confuză, cu totul nepotrivită pentru un roman de aventuri sau unul poliţist, registrul e cel mai adesea ludic, ironic, intrând în contrast cu gravitatea evenimentelor care se derulează. Miza romanului este de a muta în fundal intriga şi de a aduce în prim-plan scriitura muzicală. Moartea care vine, pleacă şi iar vine este, ca şi altele ale autorului, un roman oniric, o „rupere din ordinea utilului”, cum spune scriitorul. Alături de Evenţia Mihăescu…, de Au înflorit iar vişinii şi merii, de Viaţa misterioasă şi terifiantă a unui ucigaş anonim, alături de altele care vor fi desigur restituite în acest proiect editorial foarte important, el marchează întoarcerea acasă a unui foarte bun prozator, a cărui operă umple un gol din literatura ultimelor decenii.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi