Moartea unui comis voiajor

Obsesia casei, a căminului (home) se păstrează din August: Osage County (premiera în 2014 la TNI) în Death of a Salesman. La fel, problematica – drama de familie, cu specificaţia că de această dată actorii sunt mai naturali şi, în acelaşi timp, ghidaţi cu mult tact regizoral. Astfel încât unii chiar depăşesc tipologia cu care sunt “înzestraţi“ de regizori mereu şi mereu, acordându-şi un plus de va­loare: am semnalat acum ceva timp că mi-aş dori să îl văd pe Horia Veriveş într-un contre-emploi, grav, dramatic, fără gesticulaţie din abundenţă şi renunţând la trucurile care fac parte din şarmul lui scenic, dar îi facilitează abordarea rolurilor de comedie, şi iată-l în Moartea unui comis voiajor într-un asemenea rol serios. Chiar dacă nu e un rol principal, un pas important a fost făcut în acest sens.

Când Cosmin Maxim apare cu tricoul pe care numărul 12 e înscris poate din întâmplare, nu mă pot opri să nu confrunt numărul perso­najelor cu cel al actorilor. Sunt 13, nici mai mult nici mai puţin şi de o parte, şi de cealaltă. În partea a doua a spectacolului care e de departe mai reuşită decât prima în ceea ce priveşte redarea conflictului dramatic, punând în valoare trupa Naţionalului ieşean, Cosmin Maxim (Biff) şi Ionuţ Cornilă (Happy) joacă în oglindă. Ca şi cum ar fi unul umbra celuilalt, nu fraţi, nici măcar camarazi, ci unul alter-egoul celuilalt, unul simţirea, iar celălalt raţiunea, unul vocea conştiinţei, iar celălalt impulsul, într-un balans scenic subtil. Întotdeauna stăpân pe sine şi pe rol, Cosmin Maxim este de această dată provocat în sens invers, iar patetismul lui Ionuţ Cornilă e temperat, ceea ce îi acordă un plus de efect, tensiunea psiholo­gică crescând prin modul în care sunt orientaţi şi aduşi faţă în faţă cei doi.

Claudiu Goga nu insistă în montarea sa nici pe actualizarea potenţialului social al piesei, nici nu apasă exagerat pedala tragediei. Ci rea­lizează, în felul său, un studiu psihologic obiectiv, invitând în mod discret “lectorul“ din sală să se implice atât cât îi permit experienţa şi propria subiectivitate. E un spectacol de revăzut pentru că va fi mereu altceva – aşa cum a devenit déjà o certitudine că nu ne putem scălda de două ori în apa aceluiaşi râu, vom fi de fiecare dată alţii în faţa dramei umane din faţa noastră. În acest sens şi nu numai, Claudiu Goga oferă, fie că îşi propune în mod explicit, fie că nu, o lecţie de teatralitate. În special, prin surprinderea conflictului dintre tată (Willy Loman/Adi Carauleanu) şi fiu (Biff) secondat de fratele/alter-egoul său (Happy), cel din urmă devenind un fel de receptacol al sentimentelor reprimate de Biff şi receptorul tuturor atacurilor tatălui la adresa lui Biff.

În mod spectaculos, Cosmin Maxim şi Ionuţ Cornilă se completează, cel de-al doilea dublându-l pe primul în disputa majoră cu tatăl. În acest mod, conflictul scenic redă cu asupra de măsură conflictul dramatic al piesei, relaţia bazată pe dragoste şi ură dintre tată şi fiu, reproşurile tatălui, dragostea necondiţionată a mamei, aşteptările nereliste ale tatălui care disociază eul fiului, dând de pământ cu personalitatea acestuia, impunând, cerând, dar în cele din urmă şi oferind suport material. Confuntarea cu tatăl autoritar eclipsează nevoia de a se dezvolta independent a fiului său Biff. Aşteptările exagerate, presiunile ca fiul să-l urmeze, să devină cineva, modul în care-l tratează ca pe o investiţie de la care se aşteaptă la un profit pe măsură conduc la eşecul în plan psihologic al lui Biff. Moartea tatălui este tratată filmic în spectacol, printr-o aluzie uşor ironică la un cadru de film american; însă putem vorbi de o moarte simbolică. Moartea simbolică a tatălui semnifică ieşirea perso­na­lităţii fiului la lumină. Dorinţa tatălui era ca acesta să îi calce pe urme, să ajungă la fel ca el, însă prin moartea simbolică a tatălui, în mod ritualic, fiul se va afirma pe cont propriu.

Prin muzică şi jocuri de lumini, realismul e contrapunctat de o atmosferă uşor ireală. Iar atunci când irizările trecutului ies la suprafaţă (incidentul din timpul liceului) în prezent, nu se face scenic nici o diferenţiere între planurile temporale. Numai că planul trecutului survine odată cu creşterea dramatismului. Dacă la început conflictul dintre tată şi fiu e mocnit, pe măsură ce spectacolul înaintează, drama se adânceşte – semn că se inserează pasaje din trecut. Melanjul dintre trecut şi prezent, fără a preveni spectatorul, creează un efect neaşteptat, plasând climax-ul spre final, în zona în care tatăl şi fiul se confruntă/înfruntă (planul trecutului), explicând situaţia prezentă (răceala devenită atmosferă de spectacol). Alter-egoul mereu de faţă (fratele) semnalează o posibilă sciziune de perso­nalitate (calmul de la început şi resemnarea lui Biff, cu zvâcniri înspre autoregăsire, visând să o ia de la capăt altundeva, dincolo de frustrări, de traume, de dragostea mamei care nu s-a concretizat încă în dragostea unei femei în carne şi oase, apoi zbuciumul din final detaliat prin mimica de suferinţă a lui Happy, dublat de dezabuzare existenţială). Ionuţ Cornilă dă concreteţe trăirilor lui Biff, pe care Cosmin Maxim le redă în inhibarea lor (şocul de a-şi surprinde tatăl cu altă femeie decât mama sa, exprimarea frustrărilor în liceu când a furat un stilou, ratând cariera universitară, tocmai pentru a-şi exaspera şi sfida tatăl).

Biff este un personaj paradoxal, fascinant şi abia în asociere cu umbra sa (Happy) devine credibil deoarece Ionuţ Cornilă adaugă emoţie şi pasiune reacţiilor glaciale ale lui Cosmin Maxim (furia controlată), pune carnea fragilă a umanităţii pe scheletul dur al celui ce a învăţat să nu mai creadă în nimeni şi în nimic. Willy Loman nu-i decât o idee (eşecul şi reuşita ta­tălui în a-şi modela fiul după sine, eşec într-un sens, reuşită în altul); adevăratul prota­go­nist al montării situându-se undeva în intervalul dintre Biff şi Happy, de aceea prestaţia lor scenică în oglindă e cu adevărat memorabilă.

(Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller, regia: Claudiu Goga, distribuţia: Adi Carauleanu, Doina Deleanu, Cosmin Maxim, Ionuţ Cornilă, Constantin Puşcaşu, Horia Veriveş, Dumitru Năstruşnicu, Petronela Grigorescu, Andreea Boboc, Doru Aftanasiu, Livia Iorga, Irina Răduţu Codreanu, Brânduşa Aciobăniţei, scenografia: Lia Dogaru, video design: Lucian Matei, premiera: 17 iunie 2018, Sala Mare, Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri“ Iaşi)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)