Modele de regionalizare (IV)

La finalul textului de săptămâna trecută enumeram patru voievodate mai puţin performante în sistemul administrativ polonez: Lubuskie, Opole, Subcarpatia sau Kielce. Toate aceste entităţi sunt teritorii interstiţiale, fără o consistenţă identitară puternică, aflate sub incidenţă unor centralităţi superioare, situate în exteriorul limitelor administrative. Reşedinţele acestora au dimensiuni mai modeste (între 120 şi 196 de mii de locuitori – cf. recensământului din 2021) şi au generat aglomeraţii urbane cu o talie medie (140-300.000 de locuitori), situate în sistemul urban polonez pe nivelul terţiar, după capitală şi metropolele regionale consolidate (Cracovia, Wroclaw, Poznan, Lodz, Katowice şi Gdansk) sau cele aflate în emergenţă (Lublin, Szczecin, Bydgoszcz şi Bialystok). Sunt mai puţin stabile din perspectiva demografică, iar din punctul de vedere al PIB-ului pot fi considerate insule de sărăcie în raport cu vecinătăţile.

Din perspectiva identitară, cea mai pestriţă regiune e Lubuskie. E alcătuită din teritorii ce au aparţinut vechilor landuri germane Bradenburg (aproximativ jumătate din teritoriu), Sileziei Inferioare sau Pomeraniei de Vest. Compromisul teritorial a fost realizat prin împărţirea funcţiei administrative între cele două centralităţi mai importante: Zielona Góra (140 de mii locuitori) şi Gorzów Wielkopolski (120 mii locuitori în oraşul central şi 146 de mii în aglomeraţia urbană).

Prin înfiinţarea voievodatului centrat pe Opole (127 de mii de locuitori în oraşul central, peste 155 de mii în aglomeraţia urbană) s-a recunoscut administrativ un teritoriu interstiţial în vechea teritorialitate a Sileziei. O Silezie intermediară, aflată sub incidenţa a două centralităţi superioare din perspectivă scalară – Wroclaw (Silezia Inferioară) şi Katowice (Silezia Superioară). Voievodatul este un compromis teritorial, o atitudine amabilă arătată minorităţii germane, care dacă s‑ar fi regăsit în componenţa celor două Silezii tradiţionale, plecând de la premisa procentuală a pragurilor de reprezentare, nu ar fi reuşit să acceadă în consiliile voievodale. Cu ceva peste 900.000 de locuitori, acest voievodat e cel mai mic din Polonia. Alături de Lubuskie, Opole e una dintre cele mai puţin performate regiuni ale vestului Poloniei din punct de vedere demografic şi economic.

Kielce e de asemenea un voievodat d’entre deux, aflându‑se sub incidenţa unei duble polarizări: cea a Cracoviei şi cea a Varşoviei. Deşi în Polonia medievală aparţinea entităţii teritoriale Małopolska, repetatele modificări de frontiere, ce au surprins oraşul şi zona sa când sub controlul ţarist, când sub cel al Vienei, i‑a imprimat o teritorialitate distinctă şi o anumită autonomie teritorială în raport cu cele două mari oraşe poloneze menţionate. Reşedinţa are 187 mii de locuitori şi aproximativ 280 de mii, împreună cu suburbiile.

Deşi e o regiune a cărei dimensiune e relativ importantă (peste 2 milioane de locuitori), Subcarpatia e un interstiţiu între două centralităţi superioare în istoria devenirii teritoriale – Cracovia şi Liov (Ucraina). Oraş galiţian în perioada modernă, Rzeszów (196 mii locuitori în oraşul central, 300 de mii în aglomeraţia urbană), capitala voievodatului, e un pol secundar în sistemul urban al sudului Poloniei, fiind centrat funcţional pe Cracovia.

Dacă voievodatele Kielce şi Subcarpatia ar fi fost ataşate voievodatului Cracoviei, conform liniilor teritoriale de forţă descrise de potenţialul de interacţiune, atunci acest construct teritorial ar fi fost de departe cea mai mare entitate administrativă regională a Poloniei.

Regionalizarea poloneză poate fi considerată un model de bune practici în Europa central‑estică, fiind şi singurul exemplu din această parte a UE. Având o populaţie de două ori mai mare decât România, şi media dimensiunii demografice a voievodatelore importantă – aproape 2,4 milioane de persoane, asemănător mediei demografice a regiunilor de dezvoltare din România. În comparaţie cu Franţa şi Germania, acest nivel e redus de mai bine de două ori.

Mediana e mai modestă, de 2,1 milioane de locuitori. Acest ecart important între cele două valori centrale e dat de prezenţa în sistemul administrativ polonez a unor regiuni a căror talie e destul de redusă, după cum am văzut. Aceasta ar fi unul dintre cele două puncte slabe ale configuraţiilor voievodale propuse.

Cel de‑al doilea punct slab al reformei poloneze este delestarea nivelului NUTS3 de cea mai mare parte a semnificaţiei sale administrative. Acest fapt s‑a repercutat negativ asupra dinamicii unor centre urbane ce au pierdut calitatea de reşedinţă de voievodat, şi asta în condiţiile în care sistemul urban polonez e mai stabil decât cel românesc. În cazul unei reforme administrative în România e necesar să conservăm nivelul NUTS3 ca nivel teritorial, asemănător modelelor de bune practici din zona occidentală a Europei: Spania, Franţa, Italia sau Germania. Regiunea nu trebuie să însemne anihilarea complete a judeţelor, ci doar crearea unui nou cadru teritorial pentru acestea, util unei strategii de dezvoltare la un nivel ierarhic superior şi de evoluţie în tandem.

Însă, reforma administrativă poloneză excelează în ceea ce priveşte nivelul supralocal LAU1 – powiat‑ul. E un model pe care ar trebui să‑l urmăm.

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi