Morală şi literatură

Despre scandalul care agită lumea literelor din Franţa a scris un articol substanţial Mircea Mihăieş în numărul de săptămâna trecută al revistei România literară. Găsiţi acolo principalele detalii ale acestei afaceri sordide.

E vorba, aşadar, de scriitorul Gabriel Matzneff (născut în 1936), romancier, eseist şi autor al mai multor volume de jurnal intim. Vreme de decenii, Matzneff n-a făcut un secret din pedofilia lui. Dimpotrivă, a etalat-o cu ostentaţie, i-a găsit justificări estetice şi filosofice. A relatat, cu detalii scabroase, amorurile lui cu fete şi băieţi de vârstă fragedă. Cărţile lui au fost tipărite de Galllimard şi de alte mari edituri, a avut parte nu o dată de o critică foarte elogioasă, l-au lăudat personalităţi precum Jean d’Ormesson, Philippe Sollers, Jean Dutourd, François Bott, Bernard-Henri Lévy, Franz-Olivier Giesbert, Frédéric Beigbeder etc. Extrem de gratifiant s-a exprimat, în 1986, şi preşedintele socialist François Mitterrand. Matzneff avea „intrări” în cercurile mondene şi în cele politice. I se puneau etichete flatante, era socotit un dandy, un „libertin metafizic”. E greu de spus ce dimensiune „metafizică” se putea găsi în acele pagini de jurnal unde autorul povestea cum a practicat turismul sexual sau descria partide frenetice de sex cu mai mulţi parteneri deodată. Nu au fost, din fericire, doar voci admirative. În 1990, la emisiunea lui Bernard Pivot (scriitorul fusese de mai multe ori invitat acolo), romanciera canadiană Denise Bombardier s-a declarat dezgustată de lipsa de scrupule şi de imoralitatea lui Matzneff: a fost atunci o voce izolată, colegii de platou nu i-au împărtăşit opinia…

Şi iată că, după ani şi ani, buba s-a spart în urmă cu câteva săptămâni. O fostă victimă a lui Matzneff, Vanessa Springora, astăzi în vârstă de 47 de ani, publică o carte intitulată Consimţământul în care reconstituie aventura ei cu Matzneff. Vanessa Springora nu e o persoană oarecare. Conduce astăzi editura Julliard, iar mărturia ei, coroborată cu ce scrisese Matzneff însuşi în jurnalul său, are un puternic impact. Matzneff a sedus-o când ea avea 13 ani, iar el 50 (cum îşi „agăţa” scriitorul victimele? simplu: le pândea la poarta şcolii, când ieşeau de la ore, sau punea ochii pe ele la piscina Deligny, celebră odinioară în Paris). Bun, scrie Vanessa, a consimţit să aibă o relaţie cu Matzneff, dar ce discernământ poţi să ai la 13-14 ani? Iar persoana matură, bărbatul, nu ştie că întreţinând relaţii sexuale cu o minoră încalcă legea?

Şocul este puternic, iar reacţiile n-au întârziat să apară. Editura Gallimard a scos de la vânzare volumele de jurnal. Centrul Naţional al Cărţii i-a retras lui Matzneff modica alocaţie (vreo 700 de euro pe lună) care se acordă scriitorilor în vârstă aflaţi în dificultate materială. Diverse asociaţii cer deschiderea unor anchete care să facă lumină în cazul Matzneff. Ca şi în afacerea Weinstein, nababul de la Hollywood care le şantaja pe actriţe ca să obţină favoruri sexuale, lumea se întreabă de ce aflăm atât de târziu despre astfel de fapte şi de ce victimele au tăcut atâta vreme. Sunt readuse în atenţie, totodată, diferite episoade din trecut. Este reamintită, astfel, petiţia iniţiată de Matzneff în 1977, care cerea o relaxare a dispozitivului penal în ce priveşte pedofilia, petiţie semnată, printre alţii, de Sartre, Simone de Beauvoir, Foucault, Barthes, Robbe-Grillet, Derrida etc., etc. Nu puteau fi uitate, bineînţeles, declaraţiile din 1975 ale lui Daniel Cohn-Bendit, care făcea o adevărată apologie a pedofiliei. Da, Cohn-Bendit, liderul mişcărilor studenţeşti din mai 68, iar Mircea Mihăieş are perfectă dreptate să insiste, în articolul său, asupra rolului pe care l-a jucat extrema stângă în „eliberarea sexuală”, unul dintre obiectivele „revoluţionarilor” care îşi propuseseră să demoleze convenţiile societăţii capitaliste.

Să nu credem însă că toată lumea s-a aliniat acum de aceeaşi parte a baricadei. Scriitorul elveţian de origine sârbă Slobodan Despot (care îl omagiază pe Matzneff pentru că în conflictul iugoslav a fost de partea sârbilor), se întreabă, nu fără temei, dacă nu cumva judecăţile noastre în astfel de speţe sunt relative. Ştim, spune el, că vârsta consimţământului sexual variază de la ţară la ţară şi în funcţie de epocă: cineva care întreţine relaţii cu un băiat de 15 ani şi jumătate este condamnat la închisoare, dar dacă îl stigmatizăm pe un bărbat în cuplu cu un băiat de peste 16 ani riscăm să fim consideraţi homofobi. Cea mai interesantă luare de poziţie mi s-a părut aceea a lui Bernard Pivot. Ştiindu-se cu musca pe căciulă, Pivot a spus că regretă modul în care a condus emisiunea TV din 1990, arătând complezenţă faţă de Matzneff. Dar, adaugă Pivot, era alt moment istoric: atunci literatura trecea înaintea moralei, astăzi morala trece înaintea literaturii. Sunt tentat să-l corectez puţin pe Pivot şi să spun că literatura nu poate, oricum, să fie complet separată de morală, ceea ce nu înseamnă că trebuie să acceptăm operele moralizatoare, „cu teză”. Trebuie făcută în schimb o distincţie mai clară între ficţiune şi experienţă trăită. Ar fi absurd – şi ridicol – să-l acuzăm de pedofilie pe Nabokov pentru că a scris Lolita: acolo avem ficţiune ce trebuie luată ca atare. Matzneff, în schimb, e un fel de exhibiţionist care pretinde că aventurile sale sexuale, în afara legilor, capătă statut literar prin simpla lor transpunere în cuvinte. E, la urma urmelor, o iluzie proprie veleitarilor.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor