Moş Ghiţă şi economia de piaţă

Nu s-au trezit niciodată mai târziu de ora 4 dimineaţa, din pricina grijilor zilei. Când a venit colhozul şi acareturile le-au fost luate, moş Ghiţă a hotărât că nemaiavând cu ce să-şi înzestreze cei patru copii, să ia calea şantierelor patriei. Câtă vreme a lucrat la uzină, nu s-a trezit mai târziu de ora 3 dimineaţa, întrucât era cale lungă până în staţie şi de acolo până la destinaţie încă şi mai şi. Mătuşa Ileana a lucrat la CAP, an de an, pentru a-şi păstra lotul de folosinţă. Deprinşi cu munca, nu s-au plâns niciodată de greutăţi. Din munca lor au ţinut copii la şcoli, văzând că viitorul nu mai este la sat. Aşa erau vremurile.

Ograda le-a fost mereu plină de orătănii, iar când împrejurările le-au permis au ţinut şi câte două vaci. În anii 90 au primit înapoi cele 5 hectare de pământ şi cu toate că nu mai erau chiar tineri n-au pregetat să le lucreze, mărindu-şi gospodăria. Copiii erau deja la casele lor, iar bătrânii şi-au zis că şi nevoile lor au crescut cu timpul, aşa încât ar fi bine să găsească la ţară toate cele de trebuinţă. Şi-au convocat fii şi fiicele, cerându-le să-i ajute la munca câmpului. Şi toţi s-au învoit, chiar dacă fără entuziasm. Ştiind din bătrâni că „în dorul slugii dai de fundul pungii”, nu s-au aşteptat la minuni din partea copiilor, drept care şi-au luat ei misiunea în serios, muncind cu râvnă şi bucuroşi că le mai pot fi de folos.

De la o vreme însă, văzând copiii că puterile părinţilor se împuţinează iar sarcinile lor sporesc, au stat şi au cumpănit că nu mai merită efortul, întrucât randamentul gospodăriei scade, sfătuindu-i pe bătrâni să se mai odihnească şi ei, să mai vândă din pământ şi evident să le împartă lor banii. Că uite aşa, azi eşti şi mâine nu, şi de ce să tot munceşti ca un rob până închizi ochii! Ba unul mai sfătos de felul lui începu să aştearnă pe hârtie diverse calcule din care rezultă cu evidenţă că munca lui, başca banii pentru benzină, oboseala şi frustrarea că nu-şi permit şi ei să-şi petreacă timpul mai plăcut, nu sunt acoperite de investiţie. Deci, munca în zadar! Nevasta îi ţine isonul, plusând că nu are şi ea timp de coafor, că trebuie să-şi tocească unghiile pe sapa aia nenorocită, că ce-i mai trebuie ei păsări şi vin de la ţară, că dacă ai bani găseşti totul şi la oraş. În fine, au strâns ei argumente doldora doar-doar îi vor convinge pe bătrâni să desfacă gospodăria să le facă şi lor parte, şi cu asta, basta!

Cruciţi de mirare, bătrânii i-au ascultat calm, după care, înţelegându-se parcă din priviri s-a ridicat moş Ghiţă şi a grăit: „Da’ văd, măi copii, că m-aţi potopit cu ştiinţa voastră de carte! Economie grea, bag samă! Aflasem şi eu câte ceva în vremea când lucram la stat, de la vreun conţopist deştept, nevoie mare, despre randament, productivitate şi câte altele. Da’ acuma bag samă că şi voi sunteţi tobă de carte, adaugă bătrânul cu subînţeles. Ia-n ascultaţi-mă şi voi oleacă! Eu cu baba am muncit la pământ de când ne ştim şi nu ne-am plâns nici măcar vouă, cu toate că uneori ne venea să ne luăm lumea în cap. Da’ cum să o facem, că doar vă aveam pe voi! Am muncit şi ne-am pus mereu nădejdea în Dumnezeu, că doar o fi având şi El vreun rol în economia asta de piaţă, ce ziceţi! Iar Bunul Dumnezeu ne-a ajutat şi am biruit. V-am ţinut la şcoli, v-am dat cele de trebuinţă, după cum ne-a ajutat El, ne-au ţinut puterile şi ne-am priceput şi noi. Voi veniţi din când în când, în vreme ce noi robotim câtu-i ziulica de mare şi tot cugetăm cum să vă mai putem ajuta şi cum să vă intrăm în voie, ca să nu se risipească gospodăria asta. Noi am îmbătrânit, iar voi v-aţi plictisit. Aşa or fi vremurile, pesemne. Da’ în economia asta rentabilă şi cum îi mai ziceţi voi, rostul nostru, al babei şi al meu, care mai este? Deci ne trezim noi dimineaţa, ne uităm la cer şi apoi la poartă, sperând să ne aduceţi şi voi ceva de-ale gurii. Şi tot aşa, până închidem ochii. Fosta-ţi prin megieş să vedeţi câţi mai sunt şi cum satul se pustieşte? Noi o viaţă am ştiut să muncim şi ne-am îngrijit să vă facem oameni. Nu-i vorbă că şi voi aţi fost harnici şi ascultători. Nu ne-am bătut capul cu randamentul, cum ziceţi voi, ca să ştim ce avem de făcut. Iar în ceea ce voi aţi izbândit am pus şi noi o cărămidă, acolo. Deci asta ce-o fi, ca să mă folosesc de ştiinţa voastră, dacă nu randament? încheie hâtru bătrânul.

Preopinenţii au muţit. La orice se aşteptau, dar la aşa întorsătură se pare că nu. Toată ştiinţa lor economică deprinsă pe de rost şi la cursul scurt s-a năruit într-o clipă în faţa logicii impecabile de economie de viaţă a bătrânului. Mătuşa Ileana a tăcut mâlc, cumva de teamă să nu încline ea balanţa echilibrului fragil dintre părţi. Am fost la rându-mi martor tăcut al dialogului şi nu aş dori să forţez morala poveştii. De aceea te întreb, iubite cetitorule, urmând o metodă şi un model mai vechi de conduită, azi aproape uitat: unde o fi sălăşluind adevărul în această întâmplare cu tâlc – în economia de viaţă a bătrânului sau în economia de piaţă a tinerilor? În fine, contez pe buna credinţă şi buna întrebuinţare a ştiinţei de către domniile voastre.

Mihai Dorin este istoric şi publicist