Natură cu coronavirus. Psihopaţi de şcoală nouă

*

Cât de uşor se trece din starea de normalitate în stare de anormalitate. Abia reuşeşti să respiri şi gata, te trezeşti într-o altă zonă. Mai ieri, luam coronavirul peste picior, făcând haz de cei ce intră în panică. Dar azi am intrat şi noi în panică, ne-a apucat febra cumpărăturilor, şi nu vorbim despre nimic altceva decât de coronavirus. Începem să trăim într-un coşmar.

*

Cine ar putea calcula cantitatea de ură care se acumulează acum în populaţie legat de anticipate. La vârful statului existau informaţii de mult timp despre cum o să evolueze coronavirusul. Şi atunci de ce au insistat pe alegeri anticipate? De ce s-a venit cu varianta Cîţu? De ce s-a venit iar cu Orban? Oare pentru situaţia de criză în care se află România nu ne-ar fi trebuit un alt guvern?

*

În fiecare zi, încetul cu încetul Traian Băsescu preia locul lui Iohannis, care rămâne inert la Cotroceni şi în afara mesajelor citite de pe prompter nu transmite nimic viu.

Băsescu, faţă de care aveam oroare, se implică. E prezent. Empatizează cu publicul. Se arată îngrijorat. Critică guvernul. Atacă preşedinţia la orice ieşire publică, deşi mai ieri o ridica în slăvi, zicând că lui Iohannis i-au ieşit toate jocurile.

Îşi exprimă opiniile fără să ţină cont de nimic, nici măcar de interesele lui. Se expune. E omul parcă făcut pentru criză. Cu alte cuvinte, diavolu-n picioare, care a luat o faţă umană.

Din păcate, Iohannis a pierdut şi continuă să piardă teren în faţa opiniei publice. A propriului său electorat. Îngâmfarea i-a fost fatală. Avea informaţii de la servicii ce-o să se întâmple. Cred că şi SIE, şi SRI l-au prevenit la timp asupra epidemiei ce va cuprinde România. Dar preşedintele n-a luat nici o măsură ca să preîntâmpine declanşarea crizei. Singura lui obsesie au fost anticipatele. N-a cedat nici în ultimul moment, numindu-l pe Orban pentru a treia oară premier, în momentul în care acesta se afla în carantină, suspectat de coronavirus. Şi dacă PSD-ul n-ar fi dat dovadă de tact – putea să arunce pisica înapoi în curtea lui Iohannis – ar fi fost şi mai rău. Dar, oricum, nu se poate conduce o ţară de pe prompter şi nici din carantină de la Vila Lac. Medicii nu am măşti de protecţie. Spitalele sunt dotate precar. Nu există clor în supermarketuri pentru dezinfecţii.

Cred că România e singura ţară în care populaţia nu accede la clor şi spirt sanitar. Ca să nu mai vorbim de măşti. Acestea sunt folosite şi refolosite până la uzură. Şi atunci cum putem scăpa de epidemie?! E îngrozitor.

De ce preşedintele nu apelează la Germania ca să aducă măşti pentru spitale şi pentru populaţie? Doamna Merkel nu a ajutat Italia. Dar poate că pe Iohannis l-ar ajuta.

*

Conform CNN, Nayib Bukele, preşedintele unei ţări bananiere, Salvadorul, însoţit de trupe înarmate până-n dinţi, a intrat în incinta Parlament cerând pe un ton imperativ legiuitorilor să aprobe un împrumut de 109 milioane de dolari pentru dotarea armatei şi a poliţiei. Ajuns în edificiu, Nayib Bukele a rostit solemn o scurtă rugăciune, după care s-a aşezat pe locul rezervat preşedintelui Parlamentului, dându-le termen de o săptămână parlamentarilor pentru aprobarea cererii sale.

Ceea ce-i de mirare e că totuşi, deşi a intrat în forţă, parlamentarii nu s-au supus ordinului prezidenţial şi după certuri furtunoase, ajungând la concluzia că suma cerută pentru dotarea armatei şi a poliţiei e prea mare, iar modul în care preşedintele urma să cheltuiască banii nu era unul transparent, au respins cererea prezidenţială şi împrumutul nu a fost aprobat.

*

În faţa Poştei din Tătăraşi. Vreme mohorâtă. Trecători puţini. Mergând care încotro, cu feţele încruntate.

O doamna în vârstă duce de mână un băieţel cam de 3 ani, care trage după el un tir de culoarea ierbii. Când ajunge în dreptul unei băltoace, doamna încearcă să vireze un pic la stânga, trăgând şi băieţelul după ea. Dar puştiul se împotriveşte. Bate din picior. El vrea să treacă în viteză prin băltoacă. Doamna îi dă drumul. Puştiul trece, dar nu e mulţumit.

Nu aşa, face el, clătinând din cap.

Dar cum? îl întreabă bunicuţa.

Vreau ca roţile maşinii să împrăştie noroi pe margini. Stai aici, îi porunceşte el bunicii. Bunica îl ascultă încremenind cuminte în dreptul băltoacei.

Puştiul ia maşinuţa şi face: vâj, vâj. Sar stropi de apă şi noroi pe ciorapii bunicuţei.

De ce stai ca o bleagă şi nu zici nimic? răcneşte el.

Dar ce să zic?! întreabă ea pe un ton foarte drăgălaş.

Strigă şi tu cum striga tanti aia slută care a fost stropită de-o maşină pe trotuar.

Şi ce striga tanti? întrebă bunicuţa.

Striga idiotule, cât o ţinea gura.

Bine, dar tu nu eşti idiot. Eşti un băieţel cuminte, care are grijă de bunicuţa lui.

Ba, sunt idiot, strigă băieţelul izbucnind în plâns. Sunt că te-am stropit.

Aici se încheie scena. Bunicuţa încearcă să-l mângâie pe cap pe băieţel, dar acesta urlă ca un apucat.

*

Portretul cel mai veridic în care am regăsit cu punct şi virgulă toate trăsurile unui fost camarad al meu căruia i-am fost vreme de câţiva ani de zile subaltern îl puteţi vedea accesând definiţia psihopatiei din Wikipedia. Desigur, chiar dacă definiţia e completă, totuşi, mai pot fi adăugate şi unele nuanţe ce ţin mai mult de cochetărie lingvistică, decât de realitate.

Dar iată cum apare psihopatia în Wikipedia: "Psihopatia este o trăsătură de personalitate caracterizată prin comportament antisocial, capacitate redusă de a avea remuşcări şi empatie, alături de lipsa de control a comportamentului".

La prima vedere, definiţia nu se potriveşte întrutotul cu portretul psihopatului clasic, căci acesta e, de obicei, un om extrem de sociabil, care te cucereşte la prima vedere cu şarmul şi atenţia lui. Pe termen lung însă, amabilitatea aceasta se transformă într-un coşmar. De obicei, victimele sunt primii veniţi, căzuţi din pricina slăbiciunilor în capcana întinsă cu abilitate de către psihopat. Nu există pentru ei nici o ieşire. Încetul cu încetul, intrând zi de zi în contact cu psihopatul, viaţa lor va deveni un iad.

Psihopaţii, spune Wikipedia, "sunt oameni care au trăsături narcisiste şi egoiste, cu o părere foarte bună despre sine şi cu o încredere exagerată în propriile abilităţi. Persoanele cu trăsături machiavelice sunt cinice, distante emoţional şi neafectate de morală…"

Distanţa această emoţională nu este însă perceptibilă. Ea nu poate fi percepută de interlocutor. Căci, psihopatul prin mărturisirile pe care le face despre el, dar mai ales despre viaţa celorlalţi, creează impresia de apropiere. De obicei, în povestirile pe care le prezintă celor abia intraţi în anturaj, psihopatul apare în postură de erou, dar şi de victimă. El e eroul salvator, pe care toţi ceilalţi caută să-l calce în picioare. El însă reuşeşte să treacă peste toate obstacolele care se pun, salvează vieţi şi destine, însă din pricina răutăţii şi a nerecunoştinţei semenilor, binele făcut de el în numele unei cauze nobile se întoarce iarăşi împotriva lui. Psihopatul însă iartă, mereu iartă, ştergând cu buretele răutatea celorlalţi.

În realitate însă lucrurile stau exact invers. Psihopatul nu iartă şi nu recunoaşte ajutorul, nici binele făcut de ceilalţi pentru el, pentru că nu acceptă ideea ca binele să fie făcut decât de el. Or binele făcut de el va deveni curând un rău.

"Un psihopat este o persoană care nu prezintă empatie, mustrări de conştiinţă, are un comportament lipsit de inhibiţii, poate fi deseori carismatic. Deşi câteodată se avântă în manifestări histrionice de emoţie, o face doar cu scopul de a câştiga simpatia celorlalţi. Altminteri, rămâne imperturbabil în situaţii de criză, inclusiv în cazul unui divorţ sau al unei despărţiri de o persoană importantă (deşi nu prea există vreo persoană care să fie într-adevăr importantă pentru el), nu simte prea multe nici la moartea cuiva din familie, nici dacă e descoperit că a comis o crimă şi nici când a fost pedepsit pentru activităţile lui ilegale. Psihopaţii sunt superficiali din punct de vedere emoţional, dar şi pentru că sunt invidioşi, lacomi şi dornici de putere. Îşi doresc tot ceea ce au alţii, orice ar considera ei dezirabil. Poate fi un nou partener, un nou loc de muncă, prestigiu, bogăţie sau familie. Vor să aibă relaţii de succes fără a oferi dragoste, onestitate şi fidelitate."

Pentru a-şi consolida sentimentul de superioritate, după o perioadă pe care o vom numi "falsa lună de miere" – sau aşa numită perioadă de ispitire – psihopaţii îşi pun la pământ partenerii (şi pe toţi ceilalţi) şi le cultivă slăbiciunile.

Psihopatul are câteva arme imbatabile cu care îşi nimiceşte adversarii: seducţia, manipularea, intimidarea şi şantajul.

Dintre psihopaţi se aleg liderii, şefii de partide, şefii de stat, şefii de corporaţii, şi şefii de guvern.

Paradoxul lumii în care vieţuim constă în faptul că ea e construită astfel încât să fie condusă de marii şi micii psihopaţi.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist