Noua generaţie de intervenţionism european

Ultimul summit european s-a încheiat cu un succes, obţinându-se un acord asupra planului de redresare post-pandemie (Next Generation EU – NGEU) fără a se depăşi recordul de durată a negocierilor, stabilit acum două decenii, la Nisa. Toată lumea a răsuflat uşurată: binomul franco-german şi-a impus, în mare, punctul de vedere, guvernele „cumpătate” îşi pot convinge cetăţenii că au rezistat, liderii principalelor ţări beneficiare se gândesc cu plăcere la viitoarele cheltuieli şi, în fine, preşedintele Consiliului European, Charles Michel, a demonstrat că este un foarte bun negociator.

În esenţă, în ciuda declaraţiilor adesea nervoase dinaintea reuniunii, era clar că există loc de negociere şi că părţile chiar doresc să evite un mare eşec. Soluţia evidentă era cuplarea discuţiilor despre NGEU cu cele despre cadrul financiar multianual viitor. Redeschiderea acestui dosar a contribuit la netezirea atitudinii Olandei şi a altor ţări contributoare sceptice, în sensul că vor exista reduceri ale cheltuielilor la anumite capitole (ceea ce echivalează, până la urmă, cu un transfer de fonduri dinspre bugetul propriu-zis al Uniunii înspre NGEU) şi, totodată, vor apărea corecţii în favoarea statelor contributoare, după modelul celei patentate acum câteva decenii pentru Regatul Unit, la solicitarea premierului Margaret Thatcher. Aceste două elemente, plus echilibrarea internă a NGEU prin reducerea componentei de granturi şi creşterea celei de împrumuturi, au oferit guvernelor „cumpătate” o cale de ieşire pe care să o poată „vinde” în final – vom vedea cu ce rezultate – propriilor alegători. În principiu, există şi o a patra concesie, cea referitoare la o condiţionare soft a acordării fondurilor NGEU de respectarea valorilor europene şi a principiilor statului de drept, însă forma acceptată este departe de ceea ce îşi dorea iniţial premierul olandez Mark Rutte: o decizie prin unanimitate (cu alte cuvinte, un drept de veto al Olandei) în ceea ce priveşte virarea sumelor către o anumită ţară.

Nu insistăm aici asupra sumelor avute în vedere – ele sunt cunoscute şi, desigur, sunt foarte mari. Discuţiile din Consiliul European au avut în vedere fondul NGEU de 750 miliarde euro (390 miliarde sub formă de granturi, 360 miliarde în împrumuturi), plus bugetul pe următorii şapte ani, totalizând 1074 miliarde. Mulţi lideri naţionali, inclusiv preşedintele Iohannis, au început deja să vorbească de suma totală, mai atractivă decât cea aferentă NGEU: în cazul României, 79,9 miliarde versus 33 miliarde. În esenţă, însă, e vorba de componente diferite, iar banii din programul de redresare au marele merit că vor veni repede. Ceea ce ne duce spre dimensiunea politică a summitului este observaţia că, până la urmă, nimeni dintre „cumpătaţi” nu s-a mai opus principiului datoriei mutualizate: împrumuturile sunt contractate de Comisie, în condiţii de dobândă mult mai bune decât ar putea obţine marea majoritate a statelor-membre, pe cont propriu. Formula aleasă va ocoli abil constrângerile tratatelor, care interzic explicit Comisiei să se împrumute pentru a susţine bugetul Uniunii, dar nu şi pentru un fond tratat ca extrabugetar, cum este NGEU.

S-a dovedit, aşadar, că Parisul şi Berlinul au capacitatea să le impună partenerilor refractari o soluţie greu digerabilă, cu condiţia ca între Franţa şi Germania să se ajungă la un consens prealabil şi, foarte important, ca opţiunea respectivă să poată fi prezentată drept ceva ce promovează interesul general al Europei. Probabil că într-un club de 27 de egali un astfel de proiect nu ar fi fost niciodată adoptat. În plus, statele mari cu economii puternice – iar aici Germania este, în mod evident, principalul jucător – sunt mai pregătite şi mai dispuse să raporteze, în momente de cotitură, costurile prezente la beneficiile viitoare. Discursurile mai mult sau mai puţin înflăcărate ale liderilor spun o parte din poveste, leadership-ul pragmatic bazat pe interes ne-o oferă pe cealaltă.

Liderii francez şi german au încercat ceva mai ambiţios decât să ofere o soluţie anticriză: speranţa lor este că NGEU va contribui la refacerea imaginii Uniunii şi, pe termen mediu, la deblocarea drumului către o mai pronunţată integrare. Intervenţionismul etatic, astăzi în mare vogă pe plan mondial, oferă Uniunii ocazia de a demonstra că, la acest capitol, este net superioară guvernelor naţionale. Acesta pare a fi, cel puţin pentru următorii ani, adevăratul liant al construcţiei europene.