O conversaţie purtată la două capete cu pictorul Valeriu Gonceariuc

…Întotdeauna intrând în atelierul pictorilor, m-a uimit mobilierul. Scaunele rustice. Măsuţele joase. Mirosul de uleiuri. Toate acestea redeşteptă în mine vechi amintiri. Atelierele îmi aduc aminte de copilărie. De atelierul de cizmărie al vecinului nostru, în care intram de fiecare dată ca într-un loc sfânt. Dar, nu ştiu de ce, şi de clopotniţa bisericii Preobrajenie în care urcam deseori în zilele de sărbătoare. Intrând, deseori, în atelierele pictorilor, aveam tendinţa să compar tablourile cu nişte icoane sau cu nişte clopote atârnate în hău.

Pătrunzând de data asta în atelierul lui Valeriu Gonceariuc, am căutat un loc pe care să mă aşez. Am găsit cu greu un vechi fotoliu pe jumătate dezmembrat. M-am aşezat cu grijă în el, împingând fotoliul spre perete, ca la nevoie să am un punct de sprijin şi să nu mă dezechilibrez prăbuşindu-mă cu toată greutatea pe podea.

M-a mirat faptul că în atelier erau puţine tablouri. Văzându-mi nedumerirea, pictorul se grăbi să vină cu o explicaţie:

– Ieri tocmai ce am scos pânzele din atelier şi le-am expediat la Galaţi, unde urmează să organizez un vernisaj. Aşa că acum am mult mai mult spaţiu pentru mine şi oaspeţii mei.

– Deci, tablourile s-au evaporat, cel puţin pentru un timp? am exclamat eu trădându-mi încă o dată starea de agitaţie de care eram cuprins.

– Exact, răspunse pictorul.

– Şi acum vă simţiţi mai în largul dumneavoastră?

– Mult prea în largul meu decât altă dată. Şi ca să-mi demonstreze că într-adevăr se simţea în largul lui, pictorul execută cu multă dibăcie câţiva paşi de dans în atelier. Iar la sfârşitul demonstraţiei, făcu şi-o piruetă. Fapt care desigur, m-a uimit. Asta cu atât mai mult cu cât silueta pictorului Valeriu Gonceariuc nu aducea nici pe departe cu silueta unui balerin. Entuziasmul însă de care era cuprins l-a făcut să valseze de unul singur, învârtindu-se în gol.

– Şi care ar fi explicaţia? l-am întrebat.

– Nu există nici o explicaţie. Sau dacă există o ignor. Mă mulţumesc să-mi savurez starea de descătuşare interioară…

– Nu cumva tablourile, l-am întrebat pe Valeriu Gonceariuc, umplând pereţii atelierului, tind să suplinească pictorul? Astfel că, pe măsură ce pictezi, spaţiul în care vieţuieşti devine tot mai neîncăpător. E ca şi cum ai fi nevoit să-ţi împarţi habitatul cu alţi locatari ce caută să-ţi încalce la fiecare pas intimitatea?

Şi după o scurtă pauză, am adăugat:

-Nu-i aşa că tablourile au multă personalitate, ba chiar, aş putea spune, viaţă proprie?!

– Sigur că da, răspunse pictorul. Unele, aş putea spune că, au personalitate dublă sau chiar triplă.De aceea e şi greu să locuieşti cu ele sub acelaşi acoperiş. Noroc că nu stau la atelier decât ziua, dacă aş sta şi noaptea, aş fi bântuit de coşmaruri şi de spaime cu şi fără chip. Când organizezi câte un vernisaj, fără să vrei răsufli uşurat. Şi asta fiindcă atelierul se goleşte de tablourile pe care le-ai pictat. Atunci când stai prea mult în preajma lor, începi să te sufoci. Tablourile sunt capricioase şi îţi fac figuri când nu te aştepţi. Îţi simt foarte bine starea şi atunci când te îndoieşti de tine, când ai impresia că arta ta se derulează în gol, când eşti nemulţumit de ele, tablourile încep să se îndoiască şi ele de tine şi îţi arată din umbră faţa lor ascunsă. Fiecare tablou are personalitatea sa proprie şi, de ce nu, viaţa sa personală. Fiecare îşi urmează destinul care i-a fost hărăzit. Unele tablouri se comportă ca nişte fete de pension, sunt cuminţi şi nu ies din cuvântul tău, dar la proxima ocazie o şterg din atelier cu primul venit. Altele îşi dau în fiecare zi fustele peste cap şi îţi arată fără nici o ruşine goliciunea. Le priveşti şi te îngrozeşti. Totul se învârte într-un cerc vicios. Când vrei să scapi de un tablou care te enervează, nu reuşeşti… E ca un blestem… Uneori, stând în atelier trăiesc vaga senzaţie că tablourile ţes în jurul meu o pânză de păianjen nevăzută şi că după ce voi fi învăluit cu totul în mrejele intrigilor lor, se vor lăsa unul după altul pe firele întinse între pereţi şi o să înceapă să mă devoreze ca pe o insectă prinsă într-un ungher.

– Cum aşa? am murmurat, ascultându-l aproape îngrozit pe pictor, care după ce executase câţiva paşi de dans şi nişte piruete prin atelierul aproape gol, acum se apropiase oftând de fereastra deschisă spre terasa restaurantului Iaşul, unde, la ora aceea, se adunase destul de multă lume. Ar fi vrut să coboare şi el şi să bea un coniac sau o bere, dar cum medicii îl ţineau la dietă, oftând încă o dată renunţă.

– Da, ca un blestem, răspunse el, reluându-şi firul gândurilor. I-am făcut cândva cadou un tablou unui cunoscut de-al meu. Mă rog, cunoscutul nu era un simplu cunoscut, eram o ţâră prieteni, atunci când exageram cu băutura, când nu exageram, nu eram. Se pare că prietenului de o ţâră tabloul nu i-a plăcut. Şi nici tabloului, sunt sigur de asta, nu i-a prea plăcut de faţa prietenului meu de-o ţârâ. Antipatia era, probabil, reciprocă. Şi fiindcă nu i-a plăcut, nu l-a putut suporta prea mult în casă agăţat de perete şi l-a înstrăinat. Probabil, o fi avut vreo obligaţie faţă de un avocat sau faţă de un medic, cine ştie. Şi aşa tabloul meu a ajuns în casa unui alt proprietar. Se pare însă că nici faţa noului proprietar nu i-a plăcut tabloului meu. Şi atunci tabloul meu a făcut ce a făcut şi şi-a căutat un nou stăpân. Ce să-ţi spun ca să înţelegi? Se produce un schimb de energie, de sentimente, între un tablou şi posesorul său. Are, de fapt, loc o luptă între ei. În momentul în care posesorul are dubii în privinţa tabloului, tabloul se încarcă pe zi ce trece cu energie negativă din ce în ce mai mare, contaminând spaţiul din jur şi făcând în aşa fel încât posesorul tabloului să capete o adevărată aversiune faţă el. Aversiunea faţă de tablou devine o obsesie. Ajungând în această fază, posesorul tabloului va încerca să scape cât mai grabnic de povara sa. Îl va vinde pe nimica toată primului client, numai ca să nu mai vadă tabloul în faţa ochilor. Dacă nu găseşte nici un client dornic să achiziţioneze un tablou de pleaşcă, îi va face cadou unui prieten, unei rude sau chiar unui necunoscut.

– Dar ce se întâmplă, l-am întrebat pe pictor, dacă tabloul încape pe mâna unui colecţionar de artă şi acesta prinde aversiune faţă de el?

– Nici nu vreau să mă gândesc la asta, răspunse pictorul. Colecţionarii sunt nişte oameni foarte ciudaţi. Majoritatea lor sunt maniaci. Ca să intre în posesia unei opere de artă, un colecţionar e în stare să-şi sacrifice şi averea, şi familia, şi viaţa. Ba chiar e în stare şi de crimă. Închipuie-ţi că un astfel de nebun prinde aversiune faţă de un tablou aflat în colecţia sa. E în stare să-i dea foc sau să-l facă harcea-parcea numai să scape de el.

– Aţi avut vreo astfel de experienţă?

– Nu, n-am avut. Dumnezeu m-a ferit de astfel de încercări. Colecţionarii care vin la mine sunt nişte oameni amiabili.

– Dar, haideţi, să revenim la subiect.

– Să revenim, răspunse pictorul. În fine, după mai multe peripeţii, după ce străbate un adevărat labirint populat cu tot felul de proprietari, călăuzindu-se parcă după un fir nevăzut al Ariadnei, tabloul îşi găseşte în sfârşi un loc al lui în univers şi nu se mai întoarce în atelier. Astfel că autorul scapă de el. Uneori însă, stăpânul devine pictorul însuşi, mai mult cu decât fără voia sa. Căci, văzând că tabloul revine mereu la locul său de baştină, până la urmă pictorul trece peste toate idiosincraziile şi frustrările sale şi se ataşează de el. Unele tablouri sunt la fel de devotate faţă de autor cum sunt câinii faţă de stăpâni. Unele sunt tandre, simţi cum stau pe pereţi şi se alintă, altele sunt agresive: cum te apropii de le, cum, mârâind, scot colţii la tine gata-gata să te sfâşie în bucăţi. Asta se întâmplă cu tablourile mari, dar şi cu tablourile mici. Ca să nu mai vorbim de cele arhicunoscute.

– Fiţi mai explicit, vă rog.

– Am să încerc. Să luăm, de pildă, un tablou celebru, Mona Lisa, să zicem, şi să analizăm reacţiile pe care le avem vizavi de această capodoperă. Mulţi se duc să vadă tabloul fără să-şi dea seama de ce. Se duc să-l vadă din pură inerţie. Şi atunci când îl văd sunt entuziasmaţi. Entuziasmul lor e însă aparent. Căci, dacă stai şi le analizezi mai bine reacţiile, vezi că oamenii sunt dezamăgiţi. Gesturile le trădează mai mult decât vorbele pe care le rostesc. Inerţia persistă în rândul masei. Dar şi a iubitorilor de artă. Dar în ciuda inerţiei şi a plictiselii de care sunt cuprinşi, toţi aşteaptă ceva nou. Ceva nou din partea Monei Lisa. Şi cum aşteptările lor dau greş, noii reprezentanţi ai artei iau iniţiativa şi-i pun Monei Lisa nişte mustăţi. Apare astfel o schimbare. Apare o nouă paradigmă. Apare goana după ceva nou. Dar şi goana asta e trecătoare. Căci eternitatea, în măsura ei umană, e de neclintit.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist