O jurnalistă din Iaşi, infectată cu COVID, dezvăluie dramele prin care trec pacienţii singuri

Exista bătrâni, care deşi si-au "rezolvat" problema cu boala sunt tot ţintuiti de patul de spital. Au externarea în buzunar dar aşteaptă şi trei zile o ambulanţă liberă să-i ducă acasă. Doar pentru că sunt singuri. Citiţi mai jos ultima postare a Andreei Barna pe pagina ei de Facebook.

RO-ALERT! Sistemul medical moare

Are aproape trei nopţi de când crede că apartamentul ei din Nicolina îi este tot mai aproape şi s-a pregătit încă de luni, cum a ştiut ea mai bine, pentru marea reîntâlnire cu propria-i casă. ”Bunica se pregătea cu o săptămână înainte de a pleca undeva; aşa şi eu, acum”, a spus colega mea de salon, în vârstă de 71 de ani, emoţionată, în timp ce îşi aranja meticulos bagajul, după 14 zile de spitalizare.

Aşa de tare s-a bucurat bunicuţa noastră că scapă din infern, încât cei din jurul ei s-au entuziasmat odată cu ea, de parcă îşi recăpătau şi ei libertatea atât de mult dorită. A măsurat şi a privit îndelung combinezonul şi halatul primite odată cu vestea externării sale, încât, până la urmă, a ajuns să le arunce cât colo. 

Toată bucuria s-a transformat acum, însă, într-o supărare mare cât pandemia. A înţeles de la început că legea impune ca drumul înapoi către casă să fie făcut doar cu ambulanţa sau cu o maşină privată. Nu pe jos, nici cu taxiul ori autobuzul. Dar a înţeles şi că sistemul sanitar e sufocat, însă a sperat că acest chin îi va fi curmat. Aşa se face că, şi la această oră, plânge şi aşteaptă să facă loc altui bolnav de COVID în salon.

”Mi-au spus şi ieri, şi azi să mai aştept, că atunci când o ambulanţă o să aibă drum în Nicolina mă duce şi pe mine acasă. Iaca trec trei zile şi nu mai plec din spital, deşi locuiesc la patru kilometri distanţă. Salvările nu mai fac faţă, mi-a spus asistenta că sunt prea multe cazuri şi nu dovedesc. Dar să mă lase să plec pe jos, că eu mă infectez la loc aici. Bine că atunci cînd am făcut testele şi am ieşit pozitivă m-au purtat tot oraşul, iar acum nu pot să ies de aici, când sunt negativă. Eu înţeleg că sunt foarte aglomeraţi şi nu mai au timp, am avut atâta răbdare două zile, dar nu ştiu de ce nu pot pleca singură, pe jos. După ei, trebuie să îmi cumpăr maşină ca să ies din izolare, doar aşa mai pot pleca din spital acum. M-am rugat de cineva din alt salon să mă ia şi pe mine când s-a externat, dar s-a făcut că nu aude. Am sunat să vină rude după mine, se feresc toţi, nu te ia nimeni. Mă tem că nu oi pleca nici în seara asta”, a spus bătrânica în timp ce măsura repetat cu pasul lungimea salonului.

”Poate găsiţi un conspiraţionist care nu crede în virus şi vă duce cu drag acasă!”, a încercat să o înveselească pe pacienta externată o doamnă din salon.

”Ei, s-o crezi mata! Nu vine nimeni, ei au curaj numai din gură, fug de tine ca de râie, nu se apropie nimeni”, a replicat bătrânica.

A visat atât de mult la duşul de acasă, la patul care nu-i încinge spatele şi la o gură de mâncare pentru oameni demni, încât, deodată, răbdarea i-a devenit un aprig duşman.

”Bine că nu aveţi miros, că eu miros ca un câine, a transpiraţie şi a câine. Tot am sperat că mă duc să fac o baie acasă, m-am tot şters cu şervetele, dar… Parca sunt în junglă, nu mă poate nimeni ajuta. Am sunat şi la DSP si am cerut aprobare să merg pe jos până în Nicolina, dar cică nu mă pot ajuta, că nu ei hotărăsc. Uite, sunt cu bagajul făcut de atâtea zile, îmbracată, deşi fac 10 minute până acasă. Şi nu am pretenţii să îmi dea salvare, că ştiu că nu sunt, dar cei de sus au dat legi tâmpite şi cei de aici nu mai pot face faţă. Poate ei cred că cei care se internează aici nu mai ies. Dar eu trăiesc, vreau să plec acasă. Eşti obligat să ai masină; dacă nu ai maşină, te muţi aici. Nici nu ştii de cine să te iei. Pe dihăniile din Parlament le învinovăţesc, cei de aici nu au nicio vină; ăia sunt o apă şi un pământ. Am să sun la primar să pună o maşină la dispoziţie o maşină să ducă pacienţii acasă, nu se poate aşa ceva”, şi-a descărcat nervii colega de salon vindecată de COVID.

A agitat, însă, atât de mult spiritele în spital, încât o infirmieră a venit să o calmeze cu o vorbă bună. După o discuţie liniştită de doar un minut, şi ea a cedat.

”Doamnă, nu vă pot ajuta, şi noi suntem la pământ, nu mai rezistăm, nu ştim încotro să o luăm. Pe lângă toate celelalte, mai cărăm şi bagaje zilnic, încontinuu. Ne-au terminat! Ieşim de aici, intrăm, facem mereu drumuri la poartă, suntem leoarcă în combinezoanele astea, ne întoarcem să ne facem treaba în saloane şi tot aşa la nesfârşit. Cărăm încontinuu de la poartă bagaje pentru 58 de pacienţi. Este un coşmar totul! Deja am două ore de când am intrat în tură şi nu mai pot, îmi vine să mă târâi”, s-a descărcat angajata spitalului, care i-a lăsat muţi pe toţi din faţa ei.

Pare că nici încurajările pacienţilor nu-i mai ajută pe eroii din linia întâi… Iar bolnavii din saloane care scapă de virus rămân parcă marcaţi pe viaţă de dezastrul din sistemul medical din vremea pandemiei.

”Am îmbătrânit, dar eu aşa ceva nu am întâlnit în viaţa mea. Totul e blocat, nimeni nu mai poate, iar spitalele gem de pacienţi”, a concluzionat o pacientă în vârstă de 83 de ani.

Sistemul medical din România moare în faţa pacienţilor. Voi tot nu purtaţi mască?

********

Pe cât de bucuroasă m-am trezit că am scăpat de durerea infernală de cap şi am putut să simt şi gustul mâncării, pe atât de mâhnită adorm.