O libertate dusă la extremă

*

Trapperul Gheboasă a fost linşat atât mediatic, cât şi pe reţelele de socializare pentru câteva cuvinte licenţioase cântate pe scenă la UNTOLD. „Lumea bună” şi-a arătat dezaprobarea, revărsându-şi indignarea pe reţelele de socializare şi făcându-l cu ou şi cu oţet.

Chemat în studioul posturilor de televiziune, trapperul s-a comportat extrem de civilizat. Nu a jignit pe nimeni, nu s-a umflat în pene, ci a căutat să le explice moderatorilor şi comentatorilor că prestaţia sa s-a încadrat în limitele contractului şi normelor impuse de organizatori.

Că în cadrul festivalului se consumă droguri şi au loc orgii bahice sau sexuale nu e o noutate. Nu e nou nici faptul că artiştii fac pe scenă gesturi obscene, iar publicul tânăr intră în delir. Aşa s-a întâmplat în timpul anilor şaizeci, odată cu mişcarea hippie, aşa se întâmplă şi acum. În acest sens, trapperul Gheboasă nu a sărit calul. Gesturile sale nu au mimat nici actul sexual (nici anal, nici oral, cum s-a întâmplat, de pildă, în timpul unei ore de engleză predată pentru clasa a VII-a la o şcoală dintr-un orăşel destul de obscur din România). Faţă de alte vedete prezente la festival, Gheboasă s-a comportat civilizat. Iar prestaţia sa coregrafico-muzicală nu a fost lipsită de şarm. Trapperul Gheboasă are talent, oricum e mult mai talentat şi a fost mult mai puţin vulgar decât artistul care a reprezentat România la Eurovision.

Putem însă extinde sfera comparaţiilor: rockeri celebri… s-au drogat, au urinat pe scenă, alţii şi-au spart chitarele izbindu-le de boxe în semn de protest faţă de societate. Aş vrea să mai adaug şi faptul că pe scenă au evaluat şi Paraziţii, şi alte formaţii de aceeaşi factură, care au folosit un limbaj mult mai vulgar decât trapperul Gheboasă. Nimeni nu a spus nici un cuvânt despre prestaţia lor. Presa s-a concentrat numai şi numai pe Gheboasă. La fel şi lumea de pe net.

Şi totuşi, de unde atâta indignare? De ce s-au inflamat reţelele de socializare? Ce se ascunde dincolo de decor? Nu ştiu. Probabil perdeaua de fumigene ce s-a revărsat peste UNTOLD a avut menirea de a ascunde sub preş alte evenimente ce s-au petrecut sau urmează să se petreacă pe scena noastră politică sau socială. Unul dintre ele fiind comasarea şi desfiinţarea bibliotecilor comunale şi orăşeneşti, a teatrelor şi a altor instituţii de cultură, unde numărul salariaţilor nu atinge 50 de persoane. Probabil că mai sunt şi alte evenimente mult mai grave, care fie nu au ieşit la suprafaţă, fie au fost băgate sub preş. Deasupra acestora s-a înălţat fenomenul Gheboasă.

Nu are rost să răscolim însă praful aruncat în ochii lumii. Dacă vrem cu tot dinadinsul să găsim kitsch şi vulgaritate, o putem găsi oriunde. În orice mediu, politic, social sau cultural.

Legat de această temă, iată ce-i spunea, de pildă, Marcel Chirnoagă, unul dintre cei mai mari gravori români din toate timpurile şi anotimpurile, lui Grigore Ilisei la emisiunea „Oleacă de taifas”, transmisă pe postul de televiziune TVR Iaşi, în aprilie 1997: „Cel mai bine se vinde kitsh-ul… A fost arta abstractă, nefigurativă, a fost conceptualism, a fost suprarealism, au fost tot soiul de isme. Şi pop-art, un fel de artă inventată de nişte americani buni. Acum facem instalaţii. Sigur că unele dintre lucrările acestea conţin şi un mesaj, chiar dacă artistul contestă singur că ar vrea să spună ceva cu ele. Dar, fără să-şi dea seama, spune ceva. Şi alea sunt artă. Celelalte reprezintă un soi de exerciţii de nu ştiu ce. Nu mai ajung la public şi, din păcate, ajung în nişte muzee. Dau un exemplu, care pe mine m-a făcut praf. La Muzeul de Artă Contemporană din Roma, ca şi la Muzeul de Artă Contemporană din Paris, la Centrul Pompidou, există nişte cutii cu căcatul artistului Manzoni (e vorba de artistul platic anti-avangardist Piero Manzoni, 1933- 1966). Nişte cutii de tablă, pe care artistul, pe etichetă, a scris că e căcatul lui din ziua cutare. Şi s-a semnat. Iar la Roma era şi un certificat de autenticitate cu ştampila notariatului, în care se specifica că artistul n-a făcut decât 24 de multiplicări. Ce dracu mai poţi să mai înţelegi?”

Ei bine, în lumea iubitorilor de artă, cutiile lui Manzoni au avut o mare căutare. În anul 1996, de pildă, spunea Marcel Chirnoagă în cadrul aceluiaşi interviu, s-a vândut o astfel de cutie, la o licitaţie publică desfăşurată în SUA, cu 32 500 de dolari. Se făcuse atât de mult tam-tam în jurul cutiilor lui Manzoni, încât valoarea lor a crescut până la această sumă. Colecţionarul care a cumpărat cutia, nu a cumpărat-o însă ca s-o expună undeva în casă, ci a depus-o la bancă într-un seif, cu scopul de a o vinde, ceva mai târziu, cu o sumă mult mai mare. Cu 40 000 sau 50 000 de dolari. Sau poate chiar mai mult. Cutiile au şi astăzi căutare. Într-un fel am putea spune că trăim astăzi sub semnul lor.

Experimentul nu e nou. Un happening similar se spune că l-a făcut şi Puşkin în faţa Palatului de iarnă din Sankt Petersburg în anii 1830. Stând la o tarabă, Puşkin împărţea curtenilor aflaţi la promenadă cornete de îngheţată peste care presăra un praf galben dintr-o cutiuţă de argint încrustată cu aur. O doamnă simandicoasă, vânturându-şi evantaiul, l-a întrebat: „Ce fel de praf e acesta, Puşkin?” „Gustă şi ai să vezi…” Marchiza a gustat, a făcut o grimasă, a exclamat: „Dar bine, Alexandr Sergheevici, îngheţata ta miroase a căcat.” Iar Puşkin, făcând o reverenţă în faţa ei, a replicat: „Păi, eu ce-am zis, frumoasa mea doamnă? Gustă şi ai să vezi… Ai gustat şi ai văzut.”

Se spune că auzind aceste cuvinte, stomacul doamnei s-a întors pe dos. Marchiza s-a retras în dosul unui tufiş şi a vomat. După care ieşind de acolo, a aruncat cu lornionul în poet. „Diavol afurisit, a ţipat ea, te ţii numai de prostii. Ai să sfârşeşti în ştreang.”

Făcând multe ghiduşii, şi înfruntând curtenii, ba chiar pe însuşi ţarul Nicolae I, care îi curta soţia, Puşkin şi-a găsit sfârşitul într-un duel. Se pare că a fost la mijloc o conspiraţie, de care nu era străin însuşi ţarul. Poetul a murit în urma unui duel. Orgoliul său nemăsurat şi gelozia l-au împins în ghearele morţii.

*

Sâmbăta, 30 iunie a.c., ministrul de externe turc Hakan Fidan, una din cele mai charismatice figuri politice ale lumii musulmane, a discutat la telefon cu Lars Lokke Rasmussen, omologul său danez, îndemnând Danemarca „să ia urgent măsuri pentru a preveni noi incendieri ale Coranului”, condamnând, astfel, pe un ton ferm „atacurile josnice continue împotriva cărţii sfinte a Islamului”.

Şeful diplomaţiei turce i-a spus, printre altele, ministrului de externe danez că este inacceptabil să fie permise, sub pretextul libertăţii de exprimare, astfel de acţiuni, menite să tensioneze relaţiile dintre lumea musulmană şi lumea occidentală, reprezentată în cazul de faţă de Danemarca şi Suedia.

Lars Lokke Rasmussen, în calitatea sa de ministru de externe al Danemarcei, a scris pe platforma de mesagerie X, fostă Twitter, folosind un limbaj diplomatic, că „Turcia şi Danemarca sunt aliaţi apropiaţi” şi că „este important să nu lăsăm aceste gesturi să reuşească să creeze divizare”.

Acest schimb de replici a venit după ce un grup de militanţi anti-Islam au incendiat cu câteva zile mai înainte, câteva exemplare din Coran în faţa ambasadelor Egiptului şi Turciei din Copenhaga; trebuie să mai precizăm şi faptul că alte proteste similare, soldate tot cu arderea Coranului, s-au desfăşurat în ultimele săptămâni atât în Danemarca, cât şi în Suedia. Mai precizăm, de asemenea, şi faptul că Danemarca şi Suedia au „deplâns” incendierea cărţii sfinte a Islamului, dar au adăugat că nu se pot opune unor astfel de acte, ţinând cont de legile care apără libertatea de exprimare în lumea occidentală. Nici reprezentanţii oficiali ai Danemarcei, nici cei ai Suediei nu au caracterizat ca fiind barbare sau huliganice astfel de acţiuni ce alimentează ura între diferite popoare şi confesiuni, calificându-le, tot diplomatic, drept regretabile. Pentru crearea unui echilibru între confesiuni, Suedia a autorizat cererea făcută de un bărbat în vârstă de 30 de ani pentru organizarea unei adunări publice în faţa Ambasadei Israelului de la Stockholm având drept obiectiv arderea Bibliei şi a Torei. A urmat reacţia ambasadorului Israelului din Suedia, Ziv Nevo Kulma, care a condamnat categoric „arderea unor cărţi sacre a oricărei religii”, considerând că astfel de „acte de ură şi lipsă de respect nu au nimic de-a face cu libertatea de exprimare”.

La rândul său, Papa Francisc s-a arătat „indignat şi dezgustat de astfel de fapte”, declarând că orice carte sfântă trebuie să fie respectată atât de credincioşi, cât şi de necredincioşi, tocmai pentru a nu alimenta suspiciunea şi ura.

Intervenţiile lor nu au pus însă capăt incendierilor.

Precizăm că nu numai cărţile religioase sunt victimele barbariei unei libertăţi fals înţelese şi fals exercitate, ci şi muzeele şi operele de artă adăpostite în ele.

Nu e cazul să lărgesc subiectul: avem la îndemână atâtea altele ce vin din lumea culturală, de la Mona Lisa la zgârieturile făcute pe zidurile Coloseumului, de la aruncarea de vopsele pe pânza unor tablouri celebre la punerea sub obroc din motive ideologice a operelor lui Tolstoi, Dostoievski, Puşkin, Bulgakov, până la vandalizarea recentă a unei biserici din Italia de către doi soldaţi americani, care au mâzgălit pe una din coloanele sfântului locaş un graffitti în culori războinice.

Păi, dacă azi, în numele libertăţii de exprimare se ard cărţile sacre, mâine vor fi arse şi operele lui Shakespeare, Dante, Petrarca, Goethe, Hafez, Saadi, Omar Khayam, şi, de ce nu, poeziile lui Eminescu, Goga, Blaga, Arghezi, Bacovia, apoi în numele aceleaşi libertăţi vor fi incendiate moscheile, bisericile, mânăstirile şi templele, iar oficialităţile vor ridica din umeri, invocând aceleaşi argumente pe cât de logice, pe atât de nocive şi de absurde.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist