O limbă universală

Într-un deceniu de la apariţie, acest idiom a fost vorbit şi studiat, conform unor estimări, de aproximativ un milion de oameni. Cei mai mulţi vorbitori erau din Europa centrală, dar centre de volapükişti au existat şi în Cape Town, Melbourne, Shanghai, Buenos Aires sau New Orleans. Centrul de iradiere al acestei limbi a fost cochetul oraş Konstanz, situat în sudul Germaniei, pe malul lacului cu acelaşi nume.

Tatăl limbii volapük este preotul Martin Schleyer, o figură interesantă a mediului catolic german din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Născut în 1831 şi hirotonit în 1856, originalul om al bisericii a găsit în parohia „Sf. Petru şi Paul” din Litzelstetten – un sătuc înglobat astăzi în zona metropolitană a oraşului Konstanz – mediul ideal pentru a se dedica artelor şi pentru a-şi cultiva pasiunea de a stăpâni cât mai multe limbi străine. Încă de pe vremea studenţiei, pe care a petrecut-o la Universitatea din Freiburg, cinstita faţă bisericească şi-a rafinat pasiunile artistice, şlefuindu-şi talentul poetic şi învăţând să cânte la vreo şapte instrumente. În liniştea satului de pe malul lacului Konstanz, părintele Schleyer a studiat cu sârg franceza, engleza, italiana, spaniola, portugheza, rusa, româna, olandeza, daneza, norvegiana, maghiara, croata, ceha, slovena, sârba, neo-greaca, turca, persana, araba, ebraica, japoneza, chineza, sanscrita şi altele, ajungând, după propriile mărturisiri, să cunoască vreo 80 de limbi şi dialecte. Mai suspicioasă, posteritatea a reţinut cu certitudine doar 55 de idiomuri.

Mai întâi, părintelui i-a încolţit gândul să creeze un alfabet universal. Momentul era ideal. Poşta, trenul, telegraful, telefonul şi vaporul cu aburi tocmai făcuseră lumea mai mică, iar umanitatea civilizată îmbrăţişase deja marea standardizare a unităţilor de măsură. Singura piedică a omenirii către minunata lume nouă a satului global părea să fie babilonia lingvistică a popoarelor. Planul părintelui Schleyer de a născoci un vehicul lingvistic care să încurajeze cooperarea şi armonia dintre oameni s-a născut într-o noapte de martie a anului 1879, când, spune legenda, Dumnezeu i-ar fi vorbit în vis, îndemnându-l să dea formă limbii viitorului, ceea ce preotul a şi făcut, publicând în revista pe care o redija, „Harfa Sionului”, prima gramatică a limbii volapük. Până în primăvara anului 1880, gramatica s-a îmbogăţit şi cu un vocabular de aproape 3.000 de cuvinte. Terenul era pregătit, mai lipseau doar vorbitorii.

Aş putea să-mi plictisesc cititorii cu o sinteză concentrată a regulilor de pronunţie şi de construcţie morfologică a limbii volapük, dar în mediul online există suficient material pentru a satisface pretenţiile informative ale tuturor curioşilor. Celor interesaţi le recomand portalul www.volapük.com, de unde pot descărca o gramatică, un dicţionar şi câteva lecţii. Dacă părintele Schleyer şi-a pus mintea cu 80 de limbi, noi de ce n-am putea deprinde, fie şi rudimentar, limba pe care el a creat-o întru slava lui Dumnezeu? În doar opt leaturi, până în 1888, numărul vorbitorilor şi al simpatizanţilor a crescut anual cât pentru alte îndeletniciri în şapte. Centrul de la Konstanz, păstorit de fondator, număra 260 de membri, iar asociaţia de la Paris avea peste 300 de vorbitori. La acea vreme, în lume existau 257 de centre lingvistice şi 25 de publicaţii periodice scrise în volapük. Peste o mie de temerari erau certificaţi să predea această limbă şi se părea că visul edenic al părintelui Schleyer avea să se prefacă în realitate. Dar diavolul biserici nu face. Pe măsură ce numărul vorbitorilor şi al simpatizanţilor se îngroşa, a crescut şi dihonia dintre tabere. Gâlceava a culminat cu cearta din părintele Martin Schleyer şi directorul Academiei Volapük, sfadă încheiată cu dizolvarea lucrărilor celui de-al treilea Congres al volapükiştilor de la Paris (1889).

Pe fondul certurilor dintre capi, liderii de filiale au dat curs ispitei de a crea propriile limbi universale. Unele au avut, probabil, un singur vorbitor, şi anume creatorul lor. Spelin a apărut în 1888. Ei i-au urmat, la distanţă de doar câţiva ani, Spokil, Dil şi Balta, Veltparl, Dilpok şi Bolak. Declinul s-a tot accentuat, astfel încât, în 1911, în anul premergător morţii fondatorului, ultimul centru volapük s-a desfiinţat, iar limba armoniei şi cooperării dintre pământeni şi-a dat obştescul sfârşit. Dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, zice un frumos cuvânt evanghelic. În 1921, un olandez pe nume Arie de Jong a revizuit gramatica şi lexicul limbii volapük şi le-a dat suflu nou de viaţă. În era digitală, vorbitorii de volapük se numără pe degetele de la ambele mâini şi slavă Cerului că ei există, pentru că altfel nu am fi avut ce poveste să depănăm!

Morala acestei istorioare ar fi că ceea ce-şi face omul singur nici dracul nu-i desface, dar nu ne putem mărgini la a pomeni înţelepciunea populară fără să arătăm că aspiraţia omului de a face o limbă mai dreaptă, mai bună şi mai frumoasă decât cele câteva mii care există deja s-a dovedit pe cât de inutilă pe atât de rodnică şi de interesantă pentru lingviştii care s-au aplecat asupra acestor idiomuri inventate, în încercarea de a afla cum oglindesc aceste creaţii artificiale principiile de constituire şi de funcţionare a limbilor naturale.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi