O mie şi una de legi

Visam la ţări noi pe care urma să le vizitez, la oameni pe care aveam să-i cunosc, gândeam afaceri de tot felul, eram pur şi simplu intoxicat de sentimentul libertăţii care parcă mă îmbătase la propriu. Exageram, ştiam asta, dar nu mă puteam abţine. Euforia pe care mi-o dădea ruperea lanţurilor era incredibil da faină.

A urmat, evident, perioada anilor ’90, care a fost cu adevărat una magică din aproape toate punctele de vedere. În ţară era un fel de junglă în care fiecare om alerga după câte un fluturaş nestingherit de nimeni. Până şi muzica acelei perioade a fost şi va rămâne cu totul deosebită. La fel şi filmele şi multe altele.

Dar apoi au început să apară legile, în valuri, din ce în ce mai multe şi mai diverse. De fapt ele au fost tot timpul, însă nu le băga nimeni în seamă, erau pur şi simplu nişte muşte care ne bâzâiau la ureche şi atât, nimic mai mult. Aproape nimeni nu respecta vreo lege în anii ’90, să fim serioşi. De aia a fost o perioadă atât de faină. Mai târziu însă acele zumzăituri au început să devină enervante pentru că, vezi, Doamne, nu ne era bine aşa şi a trebuit să batem la porţile Europei, să ne arate ei cum e treaba cu libertatea, cu civilizaţia, iar “nenii” aceia aveau palete de muşte şi rând pe rând ne-au căsăpit toate visele. Fraieri am mai fost… Am fost nişte copii naivi care au vrut să intre la un liceu de elită, cu pretenţii, în loc să îşi trăiscă copilăria aşa nebună cum era până la capăt, şi ceea ce au vrut au primit. Iar deodată nu mai aveam voie să ascultăm muzică pe casete piratate, să admirăm poze cu femei goale în vitrinele chioşcurilor de pe stradă, să citim înjurături în ziare, să mergem agăţaţi de uşile tramvaielor… Nimic, era îngrozitor!…

Partea cea mai rea însă a întregii poveşti e că am revenit la starea noastră “naturală”, aceea de imitatori universali ai popoarelor de succes. De la adolescenţa din ’90 profund originală, naturală şi haotică, dar generatoare de multe lucruri bune, frumoase, am ajuns la stadiul de “cetăţeni europeni maturi”, tipici anilor interbelici, de care credeam că ne-am depărtat. Formele fără fond au început să revin fără încetare şi să ne sufoce … Iar de aici până la pierderea totală a respectului şi a încrederii în stat şi în tot ce ţine de el a fost doar un pas. Românul de azi dispreţuieşte tot ce înseamnă şi vine de la stat. S-a ajuns atât de rău, încât, chiar dacă e ceva bun, acel lucru va fi respins din simplul fapt că vine de la statul infam. Şefii cei mari nu mai sunt “Dumneavoastră”, ci doar un “tu” sau un “bă” mârâit printre dinţi şi urmat de o înjurătură.

Democraţia a fost atât de prost manevrată până azi în România, încât se poate spune că românii au acum mai mult respect faţă de statul totalitar pe care l-au urât şi înlăturat, cel comunist, decât faţă de statul contemporan democratic pe care îl consideră unul neserios, nesigur, stângaci, nepriceput, chiar penibil. Exact ca în situaţia unui copil cu o educaţie precară ce crede că un părinte care nu-şi bate copiii aşa cum a fost la el în familie este unul slab. Pentru că statul român de azi nu îşi mai domină poporul nici măcar prin violenţă, e ca un profesor suplinitor care şi-a scăpat elevii de sub control, iar aceştia s-au apucat să distrugă şcoala…

Una dintre cele mai grele boli pe care am luat-o în libertate şi care arată slăbiciunea şi nesiguranţa statului e cea a producerii pe bandă rulantă a legilor, a emiterii acestora fără discernământ. Sunt legi “compuse” la “inspiraţie”, aproape “la plesneală”, dacă nu chiar “la caterincă” şi care nu pot avea nicio finalitate fiind neaplicabile în realitatea din teren. Parlamentarii noştri, buimăciţi de atâtea plimbări prin străinătate, nu sunt în stare să mai discearnă între “natura” din spatele geamurilor fumurii ale maşinilor scumpe, şi atmosfera din interior, crezând că mirosul de bălegar de afară e cel de levănţică dinăuntru…

Noi nu avem acum inflaţie de bani, ci inflaţie de legi care rămân doar pe hârtie. Sunt mult prea multe şi mult prea proaste. Cine respectă oare legile despre tăierea porcului, despre fabricarea ţuicii, despre alimentaţia copiilor în şcoli, despre curăţenia în spitale, despre jujeul purtat de câinii pentru pază care însoţesc turmele şi cirezile de animale, despre băuturile energizante, despre construirea în extravilan, despre parcurile naţionale, despre protejarea naturii, despre trecerea străzii prin locuri nemarcate, despre ducerea la bun sfârşit a unui proiect asumat şi multe, multe, multe altele?!… Nimeni, şi tot nimeni nu pedepseşte încălcarea lor pentru că nu sunt şi nici nu pot fi vreodată atâtea organe de ordine câte legi există. Legiuitorii noştri, în momentul când se aşează la masa “creaţiei”, nu înţeleg exact ce consecinţe au actele redactate sau aprobate de ei, fiind furaţi doar de mirajul acceptării acestora de către Parlament şi al aplauzelor din ziua votului.

Reacţia poporului de nerespectare a legilor e normală, e un reflex de supravieţuire cât se poate de firesc, ca al oricărui om sănătos la cap care vede că stăpânul lui a luat-o razna şi nu se mai poate baza pe el.

Dar partea cea mai dureroasă a acestei situaţii nefericite este că sunt îndeplinite toate condiţiile ca legile cu adevărat bune, aplicabile, realiste să fie ignorate, luate la grămadă cu valul celor inutile şi penibile. Sunt legi care ţin efectiv de viaţa noastră, de bunăstarea copiilor noştri, legi din sănătate, din educaţie, din justiţie, din finanţe, din comerţ şi care riscă să rămână în sertare din dezinteres sau obişnuinţă…

Tocmai de aceea legile trebuie să fie puţine, dar suficiente cât să poată fi puse în aplicare cu stricteţe maximă, iar nerespectarea lor să fie sancţionată imediat, fără milă şi fără drept de apel.

Un singur exemplu recent dau: proiectul pentru construcţia Autostrăzii Ungheni – Iaşi – Tg. Mureş avizat săptămâna aceasta de Parlament şi devenit lege, un proiect vital pentru tot ce înseamnă regiunea Moldova, dar nu numai, şi care, culmea, este criticat tocmai de acei oameni care nu mai au încredere în nimic românesc, venit din partea statului, care sunt sătui de vorbe şi care au ajuns să creadă că nici măcar un proiect atât de bun, necesar şi realist, nu poate fi dus la bun sfârşit. E jalnic, trist, de-a dreptul îngrijorător.

Briscan Zara este scriitor şi publicist