O radiografie a cotidianului stalinist

S-a întâmplat să citesc cu oarecare întârziere cartea semnată de Sheila Fitzpatrick şi intitulată Stalinismul de fiecare zi (traducere românească editura Corint, 2016). În plus, aveam şi o idee preconcepută, considerând (influenţat, evident, de unele comentarii) că lucrarea ocultează adevăratele dimensiuni ale dezastrului pe care l-a reprezentat comunismul în Uniunea Sovietică. În realitate, cartea – absolut remarcabilă – nu are drept obiect descrierea universului concentraţionar sovietic, ci se ocupă de preocupările zilnice ale oamenilor (chiar aşa ne spune şi subtitlul volumului: Viaţa cotidiană în Rusia sovietică a anilor 1930), precum şi de percepţia pe care cetăţenii o aveau despre oligarhia comunistă, despre transformările sociale, despre suferinţele compatrioţilor etc. Reputat istoric al comunismului, profesor la prestigioase universităţi (la Chicago, spre exemplu), Sheila Fitzpatrick (născută în 1941) şi-a construit cartea pe baza unor ample cercetări în arhive, luând cunoştinţă de o sumedenie de mărturii (jurnale intime şi confesiuni orale), studiind presa vremii şi chiar (atunci când, imediat după 1990, a fost posibil) documente din arhiva KGB. Deşi anii 1930 ocupă, într-adevăr, un loc central, autoarea se ocupă şi de deceniul precedent; oricum, multe din aspectele semnalate sunt valabile pentru sistemul comunist în general, iar cititorul român poate face comparaţii cu ceea ce s-a întâmplat în ţara noastră în anii 1950, dar şi mai târziu, în anii ceauşismului. Ba chiar, schimbând ceea ce e de schimbat, poate stabili anumite analogii cu fenomene din zilele noastre…

Sigur, mutaţiile survenite în Rusia după instalarea comunismului au fost colosale. S-a produs, de pildă, o uriaşă migraţie a ţăranilor la oraş, ceea ce a provocat o gravă penurie de locuinţe şi o nu mai puţin dramatică penurie de alimente. Unul din fenomenele care au marcat existenţa locuitorilor de la oraşe a fost traiul în apartamente comune, cu tot ce înseamnă asta – promiscuitate, certuri, invidie etc. Se ajunsese ca să fie folosite şi spaţiile comune din blocuri – coridoarele ori spaţiul de sub casa scărilor, unde se instalau paturi sau simple saltele. S-au consumat, în aceste condiţii sordide, nenumărate tragedii familiale. Penuria bunurilor de consum a provocat o  goană frenetică după produse. Pare de necrezut, dar consumul de pâine şi zahăr era mai mic, pe cap de locuitor, în 1930 decât la începutul secolului. ţăranii vin la oraş de la zeci, de la sute de kilometri depărtare şi se aşază la cozi interminabile pentru a se aproviziona cu pâine (vă sună cunoscut, nu-i aşa?). Puterea găseşte, bineînţeles, vinovaţi: sabotorii, „stocomanii”, chiaburii („culacii”) etc. Se recurge la raţionalizare, alimentele se dau pe cartelă, dar chiar şi aşa lipsurile se menţin. Viaţa în oraşe (inclusiv la Moscova şi Leningrad) este un haos, transporturile funcţionează dezastruos, bande de „huligani” îi terorizează pe cetăţeni. Ca să supravieţuiască, oamenii trebuiau să se descurce (cuvânt cheie, s-ar zice, pentru societatea comunistă). Astfel, era imperios necesar să ai cunoştinţe şi relaţii, să dispui de „pile” (nu se spunea la noi că iniţialele partidului comunist român – P.C.R. – înseamnă „Pile, Cunoştinţe, Relaţii ”?). A fi privilegiat în regimul comunist era echivalent, observă cu fineţe autoarea, cu a avea acces la anumite bunuri şi servicii: apartament, haine de calitate, produse alimentare, bilete în staţiuni de odihnă ş.a.m.d. Lucruri care ni se par banale şi normale, dar care căpătau cu totul alte dimensiuni. În plus, regimul îi prigoneşte pe cei pe care îi consideră „duşmani ai poporului”, iar criteriile de clasă joacă un rol decisiv (are loc o „epurare socială” pe care Fitzpatrick nu ezită să o compare cu obsesia nazistă a purităţii rasei). La sfârşitul anilor 1930 au loc Marile Epurări, cunoscute şi sub numele de Marea Teroare, prilej pentru Stalin de a-i lichida pe toţi potenţialii rivali, dar pe lângă ei se înregistrează milioane de victime nevinovate.

A reuşit, în două decenii, regimul sovietic să făurească „omul nou”? Răspunsul pe care îl dă Sheila Fitpatrick nu e lipsit de oarecare ambiguitate. Pe de o parte, vedem cum teroarea stalinistă dă naştere unor manifestări de psihoză în masă – obsesia spionajului, de exemplu (în ideea că puterea sovietică este ameninţată în permanenţă de duşmani infiltraţi), de unde denunţurile, turnătoriile abjecte. De altfel, unii fac denunţuri doar pentru a obţine o cameră mai bună şi mai mare în apartamentul comun. Pe de altă parte, autoarea insistă asupra importanţei pe care regimul o acordă culturii, asupra locului tot mai însemnat pe care îl ocupă educaţia (chit că intră aici şi obiectivul îndoctrinării politice). Se ajunge, în final, la o concluzie paradoxală. În definitiv, omul sovietic îşi dorea un plus de normalitate. Regimul îi dădea iluzia că îi oferă această viaţă normală facilitându-i accesul la educaţie şi cultură şi, atunci când are posibilitatea, îmbunătăţind cât de cât condiţiile de trai, statul devenind un stat al asistenţei sociale. Doar aşa se explică adeziunea sinceră a multora la politica partidului, entuziasmul cu care merg să voteze (în cadrul unor alegeri care nu au nicio relevanţă) etc. Cetăţenii devin o masă maleabilă în mâinile unui stat care controlează totul şi care distribuie bunurile şi beneficiile, un stat care „dă”. E o lecţie la care merită să reflectăm.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video