O sinucidere ratată

I-am dat în sinea mea preşedintelui dreptate: chiar dacă ajunsesem la marginea prăpastiei, nu ne puteam sinucide ca nişte boschetari.

Preşedintele mă bătu pe umăr, pentru a câta oară oare? Semănăm ca două picături de apă, zise el. Oricând ai putea veni în locul meu. Nu te tentează puterea?!”

"Nu mă tentează, i-am răspuns. Sunt prea bătrân şi prea obosit… "

"Şi eu sunt obosit şi plictisit de moarte… Hai să sfârşim ce-am început…” 

Am luat cravata şi am făcut un laţ. Preşedintele făcu unul la fel, după ce în prealabil legase un nod marinăresc. Ne-am ridicat de pe bancă şi am luat-o în jos pe alee. Nu e uşor, desigur, să-ţi pui capăt zilelor când eşti preşedinte! Cu fiecare om, moare o lume. Când însă moare un preşedinte, mor mai multe lumi! Întâmplă-se ce s-o întâmpla, mi-am zis. În fond, ce-mi pasă?!

Căutam din ochi o cracă potrivită de care să ne legăm laţurile de mătase. În sfârşit, tot învârtindu-ne în cerc, am dat peste un castan bătrân, negru, ale cărui crengi se întindeau peste alee… Mugurii pocniseră de mult. Deasupra noastră florile atârnau ca nişte candelabre. Aveam sentimentul că ne aflăm într-un templu sau într-o catedrală. O ceaţă subţire se strecura printre ramurile încărcate de flori, răspândind o mireasmă îmbătătoare… Locul şi ora ni s-au părut a fi extrem de potrivite pentru ceea ce aveam de gând să facem. Aerul era plăcut. Locul liniştit şi îmbietor… Şi eu, şi excelenţa sa păream destul de degajaţi; mergeam, dar nici nu simţeam pământul sub picioare. Parcă pluteam, ca într-un vis, la câţiva centimetri deasupra lui… Într-adevăr, aveam să murim ca nişte lorzi… Pot să spun că şi de data aceasta preşedintele s-a dovedit a fi cât se poate de prevăzător. În timp ce eu mă agitam să aduc o bancă sub copac, pe care să ne căţărăm pentru a ajunge până la crengi, el îmi arătă două buturugi, retezate la o înălţime potrivită, aşezate de o parte şi de alta a trunchiului bătrân.

"De fapt, pentru orişice eventualitate, am ales locul dinainte, spuse preşedintele. Şi am marcat trunchiurile cu însemnele prezidenţiale…”

Ne-am aplecat asupra lor, aşezându-le unul lângă altul, în iarba umedă prin care îşi târau cochiliile câţiva melci. Alţii stăteau cu balele pe cele două buturugi, pe care se vedeau, într-adevăr, însemnele prezidenţiale. Sfârşitul mi se releva sub aceste semne: cu ce eram eu mai presus de melcii ce se târau pe scoarţă, lăsând în urma lor un mucus sclipitor?! Ar fi trebuit să spun ceva, o replică, un gând, care să rămână întipărit pe veci, pe frunze de copaci sau în aerul din jur. Îmi irosisem viaţa de pomană. Oare aş fi trăit altfel dacă n-ar fi fost  Nadine? Ne-am îmbrăţişat îndelung, luându-ne rămas bun unul de la altul. Ne-am bătut cu mâinile pe spate, în semn de îmbărbătare, şi ne-am aburcat pe buturugi. Zborul în zig-zag al unei păsări săgetă prin aer. Ţipătul ei ni se înfipse ca un cuţit în inimi. Oare viaţa, dincolo de mizerii de tot felul, nu avea şi partea ei de frumuseţe? Eu aveam, desigur, motive temeinice să mă sinucid, dar preşedintele de ce voia să-şi pună capăt zilelor? Mi-am întors capul şi i-am zâmbit. Preşedintele îmi zâmbi şi el, cu înţelegere, dar şi cu tristeţe, după care luă o atitudine solemnă. Privindu-l, m-am simţit ruşinat de slăbiciunea mea… De ce mă agăţam, acum în ultimul moment, de viaţă? Oare nu visasem să sinucid de atâtea ori? Acum când îmi găsisem un tovarăş, şi încă ce tovarăş, un preşedinte, care îmi ţinea companie, dorind să-şi pună capăt zilelor odată cu mine, începeam să dau înapoi? Am  început numărătoarea şi când am ajuns la zero, mi-am făcut vânt cu toată forţa. Sub mine se căsca un hău adânc, o prăpastie fără ieşire. Am crezut că o să-mi frâng şira spinării şi o să mor fără să simt nici o durere. Trupul îmi era însă firav, aşa că am rezistat. Stăteam atârnat în ştreang, privind cu o oareşicare detaşare în jur. Mi-am zis că trebuie să fiu calm, şi să asist la moartea mea, ca şi cum aş asista la moartea unui trup străin. Eram decis să-mi sondez agonia până la capăt. Voiam să lungesc cât mai mult fiecare clipă ce se scurgea prin conştiinţa mea. Mă simţeam, de altfel, cât se poate de lucid. Timpul îşi încetinise mişcarea. Secundele păreau că n-au sfârşit. Observam cu atenţie fiecare amănunt, la un mod halucinant. Cât timp a durat această stare, nu pot să-mi dau seama. Mi-am muşcat buzele, să văd dacă nu cumva visez. Nu, nu visam. Eram cu desăvârşire treaz. Se întâmpla totuşi ceva ciudat cu mine. Venele mi se umflaseră pe gât, dar nu mă sufocam. Limba mi se umflase şi ea lipindu-se de cerul gurii. Creştea limba, dar în acelaşi timp şi gura mea creştea. Trăirile şi gândurile se amestecau de-a valma într-o viteză ameţitoare. Mă aşteptam să mă sufoc, dar spre uimirea mea respiram ca şi cum aş fi stat în faţa unui geam deschis… Trăgeam aerul adânc în piept şi apoi îl expiram afară, pătruns de o stranie senzaţie de risipire. Respirând, mă confundam cu peisajul ce se întindea în faţa mea… Era ca şi cum copacii, aleile, băncile din parc, şi tot ce se mişca în jur s-ar fi scurs particulă cu particulă în mine, iar eu, la rându-mi, m-aş fi risipit celulă cu celulă în peisaj. Îl simţeam pe preşedinte închis în interiorul meu. Şi în acelaşi timp mă simţeam, la rându-mi, că zac undeva în interiorul excelenţei sale ce se legăna în ştreang în stânga mea. Numărând secundele, aşteptam cu nerăbdare să văd ce-o să se întâmple cu noi doi. Ştiu că la un moment dat am privit în stânga mea şi l-am văzut că-mi face semn din ochi… Gravitaţia îi alungea trupul la fiecare balans. Curând picioarele sale aveau să atingă solul. Faptul acesta, desigur, m-a mirat. "Parcă ar fi gumilastic,” mi-am zis, chicotind în sinea mea. Preşedintele îmi făcu din nou din ochi… I-am privit trupul cum se răsucea ca o mogâldeaţă pe o parte şi pe alta, alungindu-se mereu în jos şi brusc figura lui mi s-a părut a fi extrem de cunoscută. Nu era preşedintele pe care-l văzusem de atâtea ori apărând la televizor. Ci un alt preşedinte, al cărui chip, pe măsură ce se sufoca, se transfigura căpătând o altă înfăţişare… Brusc totul mi s-a părut a fi extrem de comic şi am izbucnit în râs. Parcă jucam amândoi într-o comedie neagră sau într-un număr iluzionist mai puţin obişnuit… Preşedintele hohoti şi el. Râdeam unul de altul, bălăngănind în ştreang. Ne gâdilam pe burtă şi râdeam. Chiţcăiau şi iepuraşii în iarbă, mişcând din urechi. Guguştiucii uguiau pe crengi. Cu cât ne gâdilam pe burtă, cu atât chiţcăitul creştea. E plăcut să te legeni în bătaia vântului în ştreang în  timp ce ţi se scurge o naţiune întreagă pe picioare! Tot râzând şi legănându-ne aşa, parcă în dorul lelii, cravatele s-au rupt ca de la sine şi ne-am trezit cu fundul de pământ… Preşedintele şedea în stânga mea, scuturându-se de râs. Mă arăta cu degetul. Iar eu îl arătam pe el. El semăna cu mine şi, probabil, eu semănam cu el. În jurul nostru roiau petalele scuturate din castan ca nişte fluturaşi…

Excelenţa sa îşi scoase pardesiul şi îl întinse pe gazon. Nu purta nimic pe dedesubt. Pieptul său sfrijit era acoperit de decoraţii.

Preşedintele încerca să-şi aranjeze papionul care-i lunecase într-o parte şi căsca. Ei bine, căscatul acesta m-a enervat peste măsură. N-am mai putut răbda. Era prea mult. Furia mea creştea ca o furtună. Nu-l mai puteam suporta. Chipul său marcat de băutură semăna cu chipul meu. Atunci, cât ai clipi din ochi, am scos din geantă briciul cu care îmi retuşam, pe vremuri, când eram iluzionist la circ, ţăcălia şi mustaţa. Văzându-mă că mă reped spre el, preşedintele îşi duse mâinile la faţă, apărându-şi, totodată, beregata. M-am repezit la el şi i-am făcut o incizie adâncă în zig-zag pe abdomen… Apoi, m-am tras cu doi paşi îndărăt şi l-am privit. Din pântecul deschis al excelenţei sale, în loc de sânge şi de maţe, se scurgeau panglici şi steaguri tricolore, revărsându-se pe iarbă. Preşedintele stătea cu picioarele sub el, neclintit ca o statuie, zâmbind tăcut, în timp ce trupul său se dizolva încet în ceaţă… Cu degetul arătător lipit de buze, îmi făcea semn să tac. Am scos un urlet şi-am dat bir cu fugiţii. Ieşind pe poartă, am întors capul şi am privit în urmă. Din excelenţa sa nu mai rămăsese decât o vagă adiere. Alergam pe străzi şi auzeam în spatele meu un râs sinistru… Cu cine mă întâlnisem oare la ora aceea matinală, cu preşedintele, cu mine însumi sau cu diavolu-n persoană!? Cine mă ispitise să-mi pun capăt zilelor? Cu pieptul înfăşurat în steaguri tricolore, alergam pe bulevard, aruncând priviri neliniştite în jur. Oraşul părea pustiu. Golit de viaţă. Mort.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist