O ţeapă magistrală în stil eminamente mafiot

Ghimpu, deja preşedinte de onoare, într-un ceas când nu mai poţi repera nicio onoare, id est la spartul în ţăndări al târgului, e structural un bufon: nu s-a temut să pronunţe adevăruri pe care alţii, mult mai bine echipaţi intelectual, dar împietriţi în micile sau marile lor laşităţi, nu le-ar fi îngăimat nici plimbaţi prin subsolurile inchiziţiei indigene. A fost singurul – şi într-o premieră cumva istorică – care a pus piciorul în prag, refuzând să trimită, în perioada când suplinea funcţia de preşedinte al legislativului, trupe ale Forţelor Armate la parada de 9 mai din Moscova. Un gest în care am văzut, caracter şi vizionarism: părea că, iată, a născut în fine omul politic atât de mult aşteptat!

Omul însă e de prea puţine ori la înălţimea momentului – un fel de noroc chior ce dă adesea, cu generoasele sale deschideri, peste câte un sărac cu duhul, care face şi el ce pricepe mai bine: bălăcăreşte şi aruncă în derizoriu Şansa. Ghimpu a fost bun să ricaneze salin ori buruienos, după caz, în parlament, stârnind hazul galeriei şi furnizând presei, tracasată de penuria unor vorbe mai fără de perdea, din care să-şi ia ceva culoare pentru anodinele ei ştiri din organul legislativ. Şi a ajuns citat prin gări sau pieţe comerciale. Asta a fost figura lui supremă de pilotaj în materie de opoziţie, într-o ţară care şi-a amanetat toate nădejdile pentru ea.

I-am dat totuşi – şi a avut, măcar istoriceşte vorbind – dreptate aproape de fiecare dată: o dreptate a lucrurilor, a istoriei în sensul ei tehnic, de până la interpretările şi răstălmăcirile niciodată oneste, totdeauna „interesate“. Era sabotat însă de chiar mijloacele pe care le folosea, de propria cultură, mai exact, care altera automat, ca un mecanism malefic, patina ideilor, unele de un imparabil bun-simţ.

Dar ce mai vorbă: tema reunificării, cu tot ce presupune (polemici, colportaje, strictă erudiţie şi competenţă istorică) a intrat, printr-o tragică pană de intuiţie, într-o gură improprie. Ghimpu – „se sparie gândul“! – n-a putut fi un Stere, de pidă, deşi împrejurările îi impuneau cu rigoare. La concurenţă acerbă cu propaganda rusofilă şi luându-i adesea lui Dodon tainul de la gură prin efectul contrar sistematic celui scontat al afirmaţiilor (în sine, repet, pertinente, rezonabile), liberalul autodeclarat mare unionist n-a făcut, în fapt, decât să le ridice mingea la fileu chiar adversarilor împotriva cărora a vituperat. Aiuritor caz de deservire a propriei cauze!

Şi pentru că catastrofalul hiatus între „unde dai şi unde crapă“ nu vine niciodată singur, aidoma nenorocirii „clasice“, nici flerul nu l-a ajutat prea mult, decât poate în micile – dar absolut ridicole, comparate cu anvergura găinăriilor autohtone – sale afaceri de familie. Din Chirtoacă, spre exemplu, fie şi rău şifonat după recluziunea forţată la domiciliu şi acuzaţiile de corupţie, plus deceniul în care a sastisit Chişinăul cu baterea apei în piuă – dreasă ortoepic, însă, în maniera „Suprizelor…“ de altă dată, unde a fost redactor – se putea totuşi încropi ceva valabil: un lider de partid, cu prezumpţia, cel puţin, că ar fi putut scoate PL din mocirla în care s-a băgat cu atâta consec­venţă mai ales în ultimele două mandate. O mocirlă de imagine, bineînţeles: cu trăncănitori care, vorba de odinioară a lui Noica, nu deţin nimic decât un vid interior încadrat de rapacitate.

Dar transferul de funcţie s-a făcut – cum a şi remarcat presa – mult prea târziu, in extremis, când din carisma fostului primar general al capitalei, contagioasă la început, n-au mai rămas decât zdrenţe, iar el însuşi compare obosit şi deloc concludent. E un grav delict de intuiţie – la nişte oameni care sunt, orişicât, hârşiţi în materie de politică şi administrare publică – să închini PL-ul grupării = ACUM, emanaţie a PPDA, condusă de băiatul de casă al unor interlopi refugiaţi în Occident şi de o gâsculiţă ce se crede politician. Infinit mai demnă era ieşirea colectivă din scenă şi cantonarea într-o fermă opoziţie extraparlamentară, pe toată durata viitorului legislativ. În patru ani de purgatoriu pe tuşă şi în condiţia în care învnaţă a vorbi judicios, fără rabat la „culoare“ ca succedaneu al mahalalei intrate în discursul politicianist, liberalii ar fi regenerat.

Cine i-a inspirat lui Chirtoacă să închine partidul lipsitului de scrupule Năstase şi decepţiei anorexice Sandu, făcând astfel, în veci, albie de porci o formaţiune care, vreau să cred, îşi mai putea adjudeca un viitor? Am urmărit fără să-mi pot reprima plictisul – deşi părea că-i de senzaţional – cum a luat ţeapă de la cei doi care, după ce l-au făcut să înţeleagă că-i pun pe lista candidaţilor, i-au dat, în bătaie de joc, circumscripţii ca Taraclia şi Comrat, unde pot câştiga, cel mult, câteva şuturi plictisite în fund. Năstase n-a făcut metafore atunci când se grozăvea că va pune „batista pe ţambal“ proiectului de integrare europeană: era un angajament. Iar dacă îţi aminteşti cum au fost repudiaţi unioniştii de la unul dintre protestele „DA“, gestul „conducerii“ politice a liberalilor de a susţine o structură încropită pe spezele unor penali, fără ideologie şi aspiraţii, febrilizată doar de propria supravieţuire financiară, ba poate şi fizică, nu mai poate fi explicat nici clinic. Chirtoacă şi PL au luat, tocmai pe ultima distanţă, câte o ţeapă magistrală, în spirit eminamente mafiot.

Ghenadie Nicu este corespondentul „Ziarului de Iaşi“ în Republica Moldova