Opoziţia la putere şi viceversa

Tradiţia postdecembristă este ca un preşedinte ajuns la capătul celui de-al doilea mandat să facă un pas înapoi cu tot cu partidul pe care l-a tras după el. Chiar şi eşecul din ’96 al lui Ion Iliescu tot după două mandate a venit. Singura excepţie, care nici nu se potriveşte vreunei categorii, a învinşilor sau a învingătorilor, a fost episodul Constantinescu şi al Convenţiei Democrate.

„Un preşedinte pentru renaşterea României”, „Un preşedinte în care puteţi avea încredere”, „Să trăiţi bine”, „România lucrului bine făcut” au fost sloganele cu care s-a lansat fiecare în cursa spre Cotroceni. De fiecare dată a urmat o scădere constantă a interesului oamenilor pentru politică şi alegeri.

Probabil cel mai bun barometru politic, Generaţia Z nici n-a trebuit să suporte atâţia şefi de stat. E de departe cea mai dezinteresată de politică, iar asta se vede în organizaţiile de tineret ale partidelor. Organizaţii pe care, altfel, nu le vede nimeni.

Ce rămâne după actualul preşedinte? O „Românie educată”, fără îndoială, chiar dacă edificată legislativ în plină grevă în sistemul de învăţământ de stat. Trebuia să aibă şi actualul regim propria lui reformă în domeniu. Dar tot educaţie ieftină rămâne, pentru că nu a reuşit să ajungă, de la o guvernare liberală la alta (Tăriceanu/ Ciucă), la cele şase procente din PIB promise.

Cu un an şi jumătate înainte de alegeri, nu ştim cine ar putea să fie următorul locatar la Palatul Cotroceni. România nu e ţara candidaţilor stabiliţi din vreme, ca să aibă timp să-şi facă temele, ci ţara unde democraţie înseamnă să alegi între candidatul agreat de naşul Partidului X şi candidatul propulsat de naşul Partidului Y. Iar atunci când apare o maimuţă, o sperietoare, un OZN, orice altceva, lumea acolo pune ştampila. Nu că ar fi mai bun, ci ca să se răzbune pe Clanul Politicienilor.

Aşa se face că, în vreme ce înstăpâniţii pe Parlament se fac că fac reforme, dintre care cele mai importante – cum sunt cele menite să mai taie din privilegii – se împiedică cu succes la Curtea Constituţională, cei de la AUR bunăoară nici nu trebuie să mişte vreun deget ca să le crească cota în sondaje.

„România lucrului bine făcut”, unde „făcut” a ajuns o provocare a imaginaţiei pentru aproape orice alt verb la participiu care are două silabe, eventual şi rimează, e deja un slogan antologic, în seria celor dinaintea lui, azi aproape uitate. În 2024 o să fie şi mai greu de găsit o lozincă încurajatoare, dar cu mesaj imposibil de îndeplinit.

Şi nu doar la Preşedinţie încă nu avem un candidat anunţat, unul care să se dea jos de la business class şi să vorbească cu oamenii faţă în faţă. Nu-i avem nici măcar pe cei de la locale. Unii par să facă planuri cum să-i ajute pe cei care deja stau în funcţii să stea în continuare în funcţii. Iar cei care stau în funcţii şi nu văd niciun contracandidat serios se simt motivaţi în felul ăsta să facă planuri cum să aducă mai multă dezvoltare şi plusvaloare clanurilor din care se trag. Şi ştiţi ce e cel mai interesant? Că, până acum, ambelor tabere le-au funcţionat planurile.