Orchestratorul

Din multitudinea de exemple reţin mai întâi cântecul lui Ion Vasilescu „Ţărăncuţă, Ţărăncuţă”. Toate lumea îl ştie, toată lumea îl poate fredona. A fost lansat în 1967 de o cântăreaţă autodidactă (era medic stomatolog) – Lidia Andronescu. Însă după scurt timp, a început să fie difuzată la radio, la televiziune în interpretarea lui Dan Spătaru, şi aşa a rămas în circuitul mediei electronice, în conştiinţa publicului. Lidia Andronescu a cântat curat, decent, cu o expresie neschimbat lirică, Dan Spătaru, oricum mai simpatic, ajuns deja vedetă, îşi nuanţase pronunţia şi expresia vocii în funcţie de versuri, a reuşit ceea ce dorise compozitorul – să spună convingător o mică poveste muzicală. Dacă am asculta cu urechea interioară doar melodia, fără acompaniament, compoziţia lui Vasilescu tot ni s-ar părea frumoasă. Dar aşa cum a rămas în memoria magnetică, ea a devenit o conversaţie de la egal la egal între solist şi orchestră. Introducerea viorilor este ca o uvertură, ce aminteşte de începutul operei „Traviata”, menit de Verdi aceloraşi viori cu note lungi, lirice. Fiecărui vers îi corespunde replica unor instrumente din ansamblul simfonic (flautul, clarinetul, viorile în ansamblu), orga electronică însoţeşte discret comentariul instrumentelor cu coarde pe care se cântă cu arcuşurile şi în pizzicato (ciupind corzile). Tot comentariul orchestral, pe care am greşi numindu-l „acompaniament”, se potriveşte atât de bine melodiei, o „îmbracă” elegant, fără ostentaţie, o înfrumuseţează în aşa măsură încât aproape că nici nu îţi dai seama de contribuţia fiecărui instrument, auzi, asculţi fluxul muzicii ca un întreg deplin, natural, firesc.

Orchestraţia în muzica uşoară românească a urmat exemplele ilustre din perioada interbelică şi de după 1944, structurate în Europa, în America de Nord. Cine are curiozitatea să asculte melodiile înregistrate atunci în Italia, în Franţa, în Polonia, în Marea Britanie, în America de Nord, va găsi multe melodii lirice în care orchestra aproape simfonică însoţeşte solistul vocal. Familiare acum, în plin secol XXI, ne apar cântecele înregistrate de Bing Crosby, Frank Sinatra, Doris Day, Perry Como, Andy Williams, Barbra Streisand, cântece admirabil orchestrate de Jules Styne, Henry Mancini, Nelson Riddle (autorul aproape neluat în seamă al vestmintelor orchestrale „croite” cu gust pentru Sinatra) sau André Previn.

Ajungând la americanul de origine germană Previn, intrăm în posesia argumentului fundamental ce justifică importanţa orchestratorului. Cuvântul îi defineşte meseria, vocaţia, explică totul. André Previn a fost pianist de jazz, compozitor de melodii de muzică uşoară, de lucrări camerale şi simfonice, dirijor şi director artistic al unor ansambluri simfonice prestigioase, a excelat în toate. S-a numărat printre cei care au dovedit că aparatul instrumental complex, apropiat sau identic ansamblului simfonic, utilizat cu succes decenii la rând şi în genul muzicii uşoare, nu poate fi stăpânit decât în urma studiilor de specialitate dintr-o universitate, dintr-un Conservator, foarte rar împlinite de autodidacţi. Cum poţi stăpâni meşteşugul de a orchestra? Învăţând tehnicile structurate de Händel, Beethoven, Brahms, Wagner, Mahler, Richard Strauss, Stravinsky, Bartók sau Şostakovici. Dacă vrei să câştigi bani din această profesie, se adaugă necesitatea de a nu dispreţui genurile numite „uşoare”, pentru că acestea au importanţa, rolul lor social. Să nu uităm că şi Vivaldi, şi Mozart au compus muzica uşoară a vremii lor (Divertismele, spre exemplu).

Chiar dacă tehnica digitală oferă compozitorului şi orchestratorului posibilitatea de a realiza substanţa muzical-sonoră complexă doar cu ajutorul claviaturii, în liniştea camerei de lucru, fără complicaţiile, greutăţile şi cheltuielile impuse de folosirea orchestrei simfonice reale, chiar dacă aparatura cea mai performantă recompune virtual imaginea ansamblului clasic, îmbogăţind-o (cum a dovedit japonezul Isao Tomita), vedetele adevărate ale muzicii pop nu se pot lipsi de prezenţa caldă, subtil nuanţată a instrumentelor acustice reunite în orchestra simfonică. Exemplele sunt uşor de găsit: Annie Lennox, Rod Stewart, Paul McCartney, Sting au ajuns, după o viaţă pe scenele orbitor-strălucitoare, bogate în decibeli ale pop-rock-ului, în ambientul rafinat al orchestraţiilor menite ansamblului instrumental foarte apropiat, dacă nu identic, celui simfonic. Cine le oferă „cireaşa de pe tort”? Orchestratorii, breaslă profesională părelnic rarefiată, a cărei dispariţie nu este de bănuit.

Am dat exemple din lumea largă a muzicii. Au existat astfel de performanţe şi la noi? Fireşte. De la genialul orchestrator Richard Oschanitzky au învăţat Florin Bogardo (neuitata melodie „Iubirea cea mare” din 1967 admirabil comentată orchestral de Oschanitzky, singura dată când Bogardo a apelat la inventivitatea, la măiestria altui muzician), şi Adrian Enescu, ce şi-a exprimat în nostalgice confesiuni mândria de a fi studiat neoficial cu el. Închei însemnările despre fascinantul univers al orchestraţiei menţionându-l pe Dan Spînu, autorul operei-rock „Cel născut dintr-o lacrimă” (premiera în 2014), lucrare premiată de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor. Ar trebui ca instituţiile de concert şi de spectacol, Radio-ul, Televiziunea să recupereze astfel de valori, să le promoveze spre folosul publicului şi al celor doritori să înveţe arta orchestraţiei.   

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor