Partidele noi faţă cu alegătorul

Asta mă face să fiu extrem de relaxat. La urma urmei, în 2016 nu mă reprezenta niciun partid şi a trebuit să votez candidaţi independenţi, iar acum am trei partide care mă reprezintă.

Fireşte, dintre cele trei unele mă reprezintă mai mult ca altele, dar toate trei mă reprezintă suficient de mult încât să n-am nicio problemă să votez cu ele.

Pe fond,toate trei reprezintă la fel de bine aspiraţiile mele democratice şi pro-europene şi credinţele mele social-liberale (sau progresiste, dacă preferaţi). În plus, fiecare dintre ele mă reprezintă şi pe dimensiuni specifice.

Demos mă reprezintă cel mai bine dintre cele trei pe dimensiunea egalităţii de gen şi pe cea a drepturilor lucrătorilor şi a democraţiei la locul de muncă (o temă prea puţin dezbătută la noi).

PLUS mă reprezintă cel mai bine în liberalismul meu (sau în centrismul meu, cum îi zic răuvoitorii), în echilibrul dintre politici pro-market (nu pro-business) şi politici de incluziune socială.

În fine, USR mă reprezintă cel mai bine dintre cele trei pe tema politicii ca spectacol (chiar dacă nu întotdeauna spectacolul e reuşit) şi prin funcţia lor asumată de avertizori de integritate. În plus, apreciez mult felul în care USR sprijină organizaţiile civice locale şi le preia agenda în Parlament (sau în consiliile locale) ori de câte ori poate.

Şi totuşi, deşi astea sunt partidele care mă reprezintă, deşi nu am nicio problemă să votez cu oricare dintre ele şi deşi invit lumea să voteze cu ele, le-am criticat de destule ori până acum şi cu certitudine le voi mai critica.

De ce?

În primul rând, din motivul extrem de simplu şi cât se poate de banal că niciun partid nu te poate reprezenta integral în toate opţiunile tale. E absurd ca un alegător să aştepte asta de la un partid – şi e la fel de absurd ca un partid să aştepte ca un alegător să fie de acord cu el pe absolut orice temă.

Prin urmare, de vreme ce niciun partid nu mă poate reprezenta 100%, în integralitatea opţiunilor mele, e cât se poate de firesc să anunţ locurile unde suntem în dezacord.

Cu Demos, de exemplu, sunt în dezacord cu privire la neoliberalism. Nu că neoliberalismul în sens strict (trickle-down economics) nu e crtiticabil. Este, fireşte, şi merită criticat. Dar Demos confundă prea uşor pentru gustul meu neoliberalismul cu globalizarea (două fenomene perfect distincte) şi adesea critica sa la neoliberalism nu e, în realitate, decât o critică la globalizare (iar eu unul nu împărtăşesc criticile la adresa globalizării, pe care o văd ca pe un fenomen profund benefic).

Cu PLUS sunt în dezacord când îşi selectează membrii după criterii care cenzurează democraţiei, fiindcă asta contravine flagrant credinţelor mele în centralitatea pe care trebuie să o deţină procesele democratice.

Cu USR, evident, sunt în dezacord atunci când defilează cu Clotilde Armand sau atunci când votează în Parlament politici de penalizare a persoanelor sărace.

Al doilea motiv pentru care critic partidele noi atunci când o fac ţine de expertiza mea profesională (comunicarea politică). Mai precis, critic cele trei partide atunci când, din punctul meu de vedere, ele greşesc fie în modul în care comunică ceva, fie în strategia de comunicare.

Din perspectiva asta am criticat recent PLUS, de exemplu, când a răspuns (teribil de) greşit la atacul lansat de Marius Oprea.

Şi tot din perspectiva asta critic Demos când refuză, cu o încăpăţânare demnă de o cauză infinit mai bună, să se adreseze şi electoratului care protestează de doi ani împotriva politicilor PSD-ALDE de slăbire a independenţei justiţiei şi de neutralizare a luptei anticorupţie. Refuzul lor mi se pare o greşeală strategică mult prea mare pentru a putea fi ignorată.

În fine, în al treilea – şi cel mai important – rând critic cele trei partide fiindcă sunt alegător, deci suveran. Am trăit într-o lume în care oamenilor li se cerea să fie strâns uniţi în jurul partidului, iar lumea asta şi pretenţia asta erau în mod manifest şi fundamental antidemocratice.

Într-o democraţie, nu alegătorul sprijină partidul, ci partidul sprijină alegătorul. Cum am zis, în democraţie suveran e alegătorul, nu partidul – iar suveranul, în orice timp şi în orice loc a beneficiat de prerogativa capriciului.

Suveranul este şi trebuie să rămână capricios şi să dea palme servitorului său (partidul) inclusiv din motive bizare sau chiar revoltătoare. În caz contrar, partidul va încerca în mod natural să uzurpe suveranitatea alegătorului – şi, pe româneşte spus, să i se urce-n cap. Dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă la ce bullying sunt supuşi de către membrii şi partizanii unui partid cei care critică respectivul partid.

Din toate astea trei motive – dintre care ultimul este cel fundamental pentru crearea şi menţinerea unei democraţii sănătoase – am criticat şi voi continua să critic USR, Demos şi PLUS.

Altfel însă, repet, toate cele trei partide mă reprezintă, şi toate trei merită să fie votate. Avem nevoie de ele pentru a schimba clasa politică şi pentru a întări democraţia românească.

Aşa încât cu oricare dintre cele trei partide aţi vota, bine faceţi. Aveţi însă grijă să le amintiţi din când în când, spre binele lor şi al nostru în general, că noi suntem suveranii. Noi, alegătorii.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist