Patru pastile de vară covidată

Bine, oameni buni. 2 (două) resp. 4 (patru) laikuri la două postări ultra-actuale, ce-i drept şi ultra-politice (în sensul larg al termenului, fără legătură cu balta politică autohtonă). Am înţeles. Am greşit. Îmi cer scuze. Îmi pun şi cenuşă în cap, dacă trebuie (mai ales că am destulă-n soba de lemne…)! De ţine cineva, na, îi spăl şi picioarele. Nota bene: nu trebuie neapărat să se descalţe! Să nu ne complicăm.

Altfel, poate-i cazul să ne pregătim. Cum pentru ce? Pentru rezistenţa prin cultură, desigur. Cum care cultură? Cultura de prostomate cenuşii! Ce? N-aţi auzit de ele? Îs ultra-rezistente, o descoperire recentă a cercetătorilor americani. Care anume? Ce-i de la Evergreen State College!

Hribul, furnicuţele şi viermişorii

Găsisem şi un hrib. L-am tăiat bucăţele şi l-am pus la uscat. Dimineaţă ce-mi văzură ochii? Nişte furnicuţe se apucară să mi-l cureţe de viermişori. Tare frumos din partea lor, mi-am zis! Ca a doua zi să trebuiască să admit spăşit că, de, mă cam păcăliseră furnicuţele: eu crezusem că-mi evacuează viermişorii ca să-i halească, când colo ele doar îşi eliminaseră concurenţa! Căci după ce scăpară de viermişori, trecură la a-mi hali bucăţelele de hrib, începând, desigur, cu cele de la pălărie, că doar nu cu cele de la piciorul dânsului! Şi asta, aşa, pe dinăuntru, lăsând în urmă carcasuţe frumuşele (dar, evident, goale) de hrib.

Acasă, odată altfel

Am găsit o dactilogramă de prin a doua jumătate a anilor 1980, cel mai probabil bătută la maşina de scris din redacţia revistei studenţeşti Dialog (aceasta fiind singura la care aveam şi eu acces). Pe vremea aceea, eu unul eram ferm convins că orice text odată bătut la maşină e ca şi cum a trecut de primul examen: mai întâi, bătându-l la maşină, evident că deja îl rescriai pe alocuri (de-ţi suna aiurea vreun rând), apoi, odată bătut la maşină, altfel vedeai cele scrise şi treceai chiar la a doua revizuire. În fine, textul fiind în germană, poftim şi traducerea:

Acasă, odată altfel// Umblu peste pajişti/ şi aş fi acasă. /Umblu peste cîmpuri/ şi aş fi acasă./ Umblu prin pădure/ şi aş fi acasă./ Umblu prin sat/ şi aş fi acasă./ Umblu prin oraş/ şi aş fi acasă./ Umblu prin ţară/ şi aş fi acasă/ de-aş putea să umblu/ prin lume.

Iaca scârţ, vor zice unii. Însă doar unii care n-au trăit în anii ăia.

Externarea prin deces

Recunosc, am „servit” emisiunile de ştiri mai degrabă homeopatic în ultimele luni: în doze mici şi… rare. Pe la jumătatea lunii iulie, am auzit sintagma asta – „externaţi prin deces” – pentru prima dată-n viaţa mea. Anume de la un medic de ATI (de la Institutul de Pneumoftiziologie „Marius Nasta”, parcă), medic ce declarase după cum urmează pentru reporterul Digi24: „Peste 50% din cei care au fost externaţi de la Terapie Intensivă au fost externaţi prin deces.” M-am mirat eu inclusiv pe Facebook de formulare, ca să aflu dintr-un comentariu al unei prietene (doctoriţă) că nu-i nimic de mirare: „Nu, este externat ameliorat, staţionar, agravat, decedat. Astea se completează pe foaie.” Evident, contextul era criza covid 19: taman decisese CCR-ul pesedist că orice depistat infectat cu coronavirusul nou poate să se externeze „la cerere”, iar medicii n-aveau ce să-i facă: omul trebuia lăsat să plece şi (eventual) să-mparte „lumina” covidului la cin’ s-o nimeri.

Astea fiind spuse, nu pot decât să ne doresc la toţi să nu „trăim” vreo externare prin deces. Dar în primul rând să fim feriţi de vreo internare…

Michael Astner este poet, traducător şi publicist