Pisica cu ochi sticloşi

Ideea aceasta a Superligii, ca şi a valorii ei de întrebuinţare, nu este nouă. Se vântura încă de la începutul anilor '90, atunci când don Florentino Perez era un învăţăcel în de-ale construcţiilor civile şi industriale şi atunci când mămica lui Andrea Agnelli îi legăna micuţei odrasle pe lângă „nani, nani, puiul mamii” şi dorinţa de a se bucura de lucruri mai serioase decât acest păcătos „il calcio”. Ideea a fost moşită (y compris, legănată) de fostul politician al Italiei forţoase, Silvio Berlusconi, sub umbrela unei societăţi paraploioase din Milano. Înaintea lui Perez şi Agnelli, patronul Milanului a fost primul care a realizat ce pisică bălţată şi tărcată de toată admiraţia era, numai bună de aruncat în curtea prăfuitului for continental ce răspundea la numele de UEFA. În vremurile acelea încă nu se pomenea de regula Bosman, cea care făcea din cluburile bogate şi mai bogate şi dădea cu tifla tuturor criteriilor din bun simţ care stăteau la originea competiţiilor de fotbal europene. Inter-ţări ori intercluburi, n-are importanţă.

Din păcate regula stabilită de Curtea de Justiţie a Europei în 1997, la cererea justificată a fotbalistului belgian Jean-Marc Bosman, a avut consecinţe nebănuite asupra fotbalului european şi a demonstrat pavajul iadului cu bune intenţii. Iar pisica aceea „Superliga” a căpătat ochi şi mai sticloşi. Fără multă întârziere, străvechea Cupă a Campionilor Europeni, rebotezată Liga Campionilor în 1991 a încetat să fie o ligă a campionilor: finala de neuitat din 1999 (Manchester United – Bayern) 2-1 ne-a arătat o „ligă a vicecampionilor”, iar cea din anul următor (Real – Valencia) o ligă a spaniolilor. Grupele s-au lăbărţat pe două faze până când „stăpânii” (a se citi marile cluburi) s-au plâns de suprasolicitări. Atunci s-a ajuns la concluzia lui Florentino Perez, dispus să ţină umbrela vedetelor sale cumpărate pe bani grei pentru a i se asigura veniturile din vânzarea drepturilor de imagine: vieţile LOR contează. Şi bolovanul s-a rostogolit mai departe, până în vremurile noastre, până la deznodământul ce se arăta, inevitabil, la orizont. UEFA a pozat în victimă a marilor rechini până s-a dovedit a fi ceea ce este: un salariat al marilor rechini. Românul Gică Hagi reprezenta o voce ce merita a fi ascultată cu o condiţie: să reprezinte o grupare semnificativă, nu Steaua Bucureşti sau Galatasaray Istanbul.

Superliga Europeană părea luni seară a trăi clipa marelui triumf, până la marele fâs, sâsâit a doua zi. Inevitabilitatea punerii sale în practică era unanim înţeleasă. Nu interzicerea cluburilor dizidente în competiţiile FIFA/UEFA sau a jucătorilor era problema. În fond, era greu de înţeles că mai-marii Superligii vor putea permite jucătorilor săi să joace în altă parte, nu era vorba de (dez)acordul forurilor legale. Problema era a federaţiilor naţionale, cele mari în primul rând, care îşi pierdeau pepinierele (a se citi „academiile” marilor cluburi). Cine a spus „stop” marelui proiect? Unii spun că UEFA prin replica unui proiect puternic finanţat, dar cumplit de asemănător cu cel al grupului Perez-Agnelli, minus echipele calificate pe ochi frumoşi. Dacă marile cluburi au dorit privilegii la extrem pe bază de pedigree, aproape că le-au obţinut şi în proiectul UEFA. Accesul cluburilor de mai mică anvergură nu este exclus în Liga Campionilor, dar aproape la fel de greu de obţinut. Victoria UEFA în faţa grupului finanţat de JP Morgan nu este un succes, ci un nou pas pe seama nesfârşitului şir de concesii cu iz de vasalitate, început în 1997. Cât despre suporteri, fetişizarea lor în obţinerea succesului e discutablă: manifestările gen „We saved football!” din fotbalul englez seamănă, ca efect, cu binecunoscutele „Our lives matter!”, atât de recente.

Superliga Europei a fost un proiect mort din faşă, nu ucis de UEFA sau de suporterii din Albion. A fost, ca pe vremea lui Berlusconi, o pisică vărgată/tărcată cu ochi sticloşi menită să arate lumii fotbalului cine stă la butoane şi cine îi manevrează pe cei care butonează. Autorii Superligii pot fi Perez, Agnelli şi cei din spatele lor, dar printre aceştia se află şi oficialii UEFA, cei care pozează în apărătorii fotbalului. Arătând că pisica cu ochi sticloşi poate fi şi mângâiată pe blană dacă e nevoie.