Planurile lui Emmanuel Macron pentru Europa

La sfârşitul lunii ianuarie, 30 de intelectuali de marcă semnau o scrisoare deschisă, redactată de Bernard-Henry Levy, în care avertizau că sub asaltul valului populist ideea de Europa, valorile europene sunt în pericol de moarte, unul nemaiîntâlnit din anii '30 încoace. "Luptaţi pentru Europa sau demolatorii o vor distruge". Acesta este apelul semnatarilor printre care, alături de Bernard-Henry Levy, se numără Milan Kundera, Salman Rushdie, Orhan Pamuk, Hertha Muller şi Simon Schama. The Guardian, una dintre publicaţiile care au publicat textul, ilustrează articolul cu o fotografie de la un marş din Dusseldorf în care pe un panou uriaş tronează imaginile caricaturale ale lui Viktor Orban şi Jaroslav Kaczynski care susţin împreună un ansamblu cu o Seceră şi cu un Ciocan, simbolul generic pentru toate partidele comuniste, pe care este scris sloganul "Rechte Diktaturen".

Două săptămâni mai târziu, avertismentul este reînnoit sub semnătura lui George Soros, într-un text intitulat sugestiv "Europa, trezeşte-te". În opinia sa "primul pas pentru a apăra Europa de duşmanii săi, atât cei interni, cât şi cei externi, este recunoaşterea amplorii ameninţării cu care se confruntă". "Al doilea este trezirea majorităţii pro-europene adormite şi mobilizarea acesteia pentru apărarea valorilor pe care a fost fondată UE. În caz contrar, visul unei Europe unite ar putea deveni coşmarul secolului al XXI-lea." Dar asta se poate întâmpla, crede el, doar dacă are loc o masivă schimbare de atitudine la vârful Uniunii Europene a cărei conducere o compară, extrem de critic, cu Biroul Politic al Uniunii Sovietice care, în faza de dezintegrare a acesteia, continua să emită ucazuri ca şi cum ele ar fi fost încă relevante.

În acest ultim punct, George Soros se întâlneşte cu părerile emise de cei mai fervenţi critici ai UE, ca Nigel Farage sau Jacob Rees-Mogg, liderul grupului radical pro-Brexit din Partidul Conservator. Însă, spre deosebire de aceştia care critică ingerinţele Bruxelles-ului în afacerile interne ale statelor membre, acuzele sale principale sunt, invers, că Uniunea nu merge mai repede şi mai ambiţios pe calea unei integrări cât mai adânci. Între altele, el deplânge chiar existenţa unui sistem politic bazat pe partide naţionale, în care vede o frână în calea promovării unei reforme radicale integraţioniste. E limpede că modelul pe care îl are în vedere este Statele Unite ale Europei, o formulă similară cu cea din Statele Unite, unde confruntarea politică este una la nivel federal.

În fine, iată, la începutul lui martie, Emmanuel Macron vine, urmând în mare aceeaşi abordare, cu o altă Scrisoare Deschisă, publicată în 28 de publicaţii de pe continent, care cheamă la o "Renaştere Europeană", un document programatic lansat înaintea alegerilor europarlamentare din mai. El ţine să ne spună, apăsat, că "Europa nu este doar o piaţă. Este un proiect". Asta poate sună bine pe hârtie, dar mulţi comentatori avizaţi sunt de părere că lucrul care funcţionează cel mai bine astăzi pe continent este piaţa comună. Pe care măsurile propuse de Emmanuel Macron o vor tot mai regularizată, mai protecţionistă, mai distorsionată de tot felul de imperative sociale şi, mai ales, de titanică luptă cu Dioxidul de Carbon. De exemplu, toate planurile de afaceri propuse în cadrul unor programe finanţate cu fonduri europene trebuie obligatoriu să explice cum luptă aplicanţii pentru promovara unei economii cu emisii reduse de carbon. În unele cazuri acest lucru este posibil în multe altele nu. Drept pentru care cei în cauză inventează şi ei cum pot, de pildă că vor merge la firmă cu bicicleta sau îşi vor cumpăra maşini electrice sau hibride. Un perfect exemplu de formă fără fond.

Ceea ce propune el în esenţă este o extindere substanţială a prerogativelor UE prin noi politici şi înfiinţarea unor noi agenţii, între care una care să apere democraţia. Rezultatul previzibil nu poate fi decât erodarea competitivităţii economice a Europei în plan global, deja problematică în câteva domenii cheie. Conform Băncii Mondiale, PIB-ul Europei din 2017 era inferior celui din 2009 (dacă calculul nu se face în $US, ci în Euro, lucrurile stau ceva mai bine). În aceeaşi perioadă, cel al Chinei a crescut cu 139%, cel al Indiei cu 96%, iar cel al Statelor Unite cu 34%. Însă e greu de crezut că măsurile punitive şi penalităţile la adresa corporaţiilor americane (cele impuse lui Google se apropie de nivelul contribuţiei Poloniei la bugetul UE!) sau măsurile protecţioniste avute în vedere (în timp ce este criticat sever protecţionismul lui Trump) vor face economia europeană mai competitivă. E mult mai probabil exact contrariul. Nu poţi să nu-i dai dreptate publicaţii britanice The Spectator care, e adevărat, este ca linie editorială eurosceptică, dar face câteva observaţii de bun simţ. "E greu de crezut că mai mult protecţionism, mai multe investiţii de stat, o legislaţie a muncii restrictivă şi o mulţime de reglementări intruzive sunt reţeta corectă pentru economia Europei". "UE a devenit obsedată de protejarea continentului de giganţi tehnici, fără a se întreba de ce unele dintre cele mai bine educate şi cele mai briliante ţări din punct de vedere tehnic au produs atât de puţini giganţi proprii de Internet."

UE nu a dus niciodată lipsă de mari strategii, sau de viziuni, dacă vă place mai mult termenul. Agenda Lisabona şi Agenda 2020 sunt două exemple. Obiectivul grandios era acela de a face din Europa "cea mai avansată societate bazată pe cunoaştere de pe planetă". Rezultatul concret este acela că între timp Europa a pierdut teren semnificativ în faţa Americii şi Chinei. Printre primele 20 de corporaţii majore din domeniul tehnologiilor digitale nu se află nici una din Europa (13 sunt din Statele Unite, 7 din China). Uniunea are, de asemenea, şi o strategie comună pe energie. Pe care însă Germania a preferat să o ignore atunci când a devenit interesant pentru ea proiectul Nord Stream 2, gestionat de Gazprom (adică de la Kremlin) printr-un Consiliu de Administraţie în fruntea căruia se află fostul cancelar german Gerhard Schroder, bun prieten cu Putin. Maniera în care Berlinul, care alături de Paris, nu scapă nici o ocazie să vorbească despre virtuţile unei case comune europene, decizând să acorde prioritate intereselor sale economice în dauna celor vitale de securitate ale ţărilor de pe flancul estic al UE, îi face pe mulţi să fie sceptici atunci când se discută de o adâncire a integrării, mai ales în materie de Securitate şi Apărare.

Comentând Scrisoarea lui Emmanuel Macron, ziarul londonez The Times aprecia că fără a dovedi că are şi răspunsuri credibile, măcar el pune totuşi un număr de întrebări corecte. Numai că nu doar multe dintre răspunsuri nu sunt viabile, ci şi inventarul de probleme este incomplet. Este de înţeles entuziasmul unor intelectuali cuceriţi de acest gen de retorică generoasă care combină compasiunea, noua ideologie a schimbărilor climatice cu idealuri renascentiste de tip nou, însă în confruntarea cu realitatea acest demers a cărui ţintă este edificarea Statelor Unite ale Europei sună în destule puncte la fel de credibil ca şi programul de edificare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Dogma supremă a momentului este aceea că soluţia magică pentru toate problemele continentului, economice, sociale, recrudescenţa valului populist, este mai multă Europă.

Numai că, aprecia cotidianul Irish Times, este imposibil să construieşti un sentiment de polis, de identitate comună într-un spaţiu în care există 24 de limbi oficiale şi mai mult de 60 de dialecte vorbite. În spatele acestei rezerve sunt însă şi alte elemente care explică lipsa de entuziasm cu care multe state membre din UE, şi nu doar cele aflate pe lista neagră de la Bruxelles, precum Ungaria, Polonia sau mai nou Italia. Un exemplu este dorinţa Comisiei Europene de a introduce decizia cu majoritate simplă în chestiuni fiscale, adică în materie de taxe. Pentru că într-un astfel de regim de taxare comun european, pe care nu îl au nici statele americane într-un stat federal aşa cum sunt Statele Unite, ar lipsi o ţară ca Irlanda de orice avantaj competitiv în raport cu pieţele mult mai mari din Germania sau Franţa. Otmar Issing, fost economist şef şi membru în board-ul Băncii Centrale Europene, scria în cotidianul financiar german Handelsblatt că o astfel de măsură ar fi încă un cui în sicriul UE. De altfel multe state membre privesc retorica "mai multă Europă" drept un demers care serveşte în principal intereselor franceze şi germane. Care şi ele sunt doar parţial convergente.

Interesant, proiectul grandios al lui Emmanuel Macron este rejectat chiar la el acasă. Şi nu doar de Marine Le Pen, ci şi de republicani, partid de centru dreapta, multă vreme la guvernare în trecut. Într-un articol publicat în Le Monde, preşedintele formaţiunii, Laurent Wauquiez, scrie că "în doi ani, Emmanuel Macron nu a făcut nici un progres pe scena europeană; nici una dintre ideile discursului de la Sorbona nu a fost pusă în practică ". El denunţă recurgerea la aceleaşi reţete, aceleaşi "sloganuri încântătoare" ("reforma spaţiului Schengen", "crearea unei Europe sociale") golite de semnificaţia lor de-a lungul anilor. Dar poate mai important e faptul că Laurent Wauquiez îşi reafirmă angajamentul faţă de o Europă a naţiunilor împotriva unui proiect federal european. El critică "suveranitatea europeană" la care a făcut aluzie preşedintele Republicii şi susţine că Europa nu trebuie construită "pe mormanul naţiunilor", ci cu naţiunile însele. "Să revenim la elementele fundamentale din proiectul european", susţine el, o poziţie care este o adevărată erezie pentru curentul federalist al cărui erou este Emmanuel Macron.

Cei care vorbesc despre lărgirea integrării, despre extinderea influenţei Bruxelles-ului, unde influenţa franceză şi mai ales cea germană sunt covârşitoare, ignoră complet frustrările, suspiciunile, resentimentele acumulate de-a lungul istoriei pe continent. După cum s-a văzut cu prilejul dezmembrării Iugoslaviei acestea se dovedesc a fi extrem de rezistente în timp. Pentru a contrabalansa în special influenţa Berlinului a fost creată, la iniţiativa Olandei cu participarea ţărilor din zona scandinavă, aşa numita Ligă Hanseatică, iar la Roma se vorbeşte de o axă Italia-Polonia, un fel de extensie a grupului de la Visegrad. Numai că este o părere destul de răspândită, mai ales după Brexit şi distanţarea Americii de Europa, nu există soluţii realiste de echilibrare a balanţei de putere în Europa în relaţia cu Germania. Marele beneficiu al unei prezenţe americane active în Europa nu era doar acela că oferea garanţii de securitate solide, ci că Statele Unite, prin enorma lor forţă economică şi militară, puteau regla acest tip de asimetrii de influenţă din Europa.

Deocamdată la Berlin există încă destulă reţinere şi prudenţă în a împinge prea departe acest demers de integrare a UE, tocmai datorită temerii că efectele ar putea fi exact contrare celor scontate ducând la tensiuni şi falii interne care pot scăpa de sub control. Însă nu ştim ce se va întâmpla pe termen lung. Într-un articol publicat recent, fostul ministru de externe german Sigmar Gabriel vorbeşte despre ambiţia ca Germania să facă din Europa un actor global la paritate cu America şi China, o lume în care să se treacă de la G2 la G3. Una în care, zice el, "Germania sa aibă curajul de a face din Euro o alternativă la dolarul american" prin exercitarea unui control extins asupra bugetelor ţărilor membre. Este lumea pe care o visează de altfel şi Emmanuel Macron chiar dacă diferă probabil maniera în care fiecare vede levierele de control ale UE. Alternativa pe care nu par însă să o ia în calcul prea multă lume, nici la Paris, nici la Berlin şi nici la Washington este aceea în care fracturarea lumii occidentale va avea drept rezultat o lume G1, dominată de China.