Platon despre străini

Sentimentul identităţii la grecii antici este o temă fascinantă însă puţin studiată şi comentată. Era mai întâi conştiinţa apartenenţei la o comunitate elenică comună (oikouméne), bazată pe recunoaşterea unei origini şi religii comune şi pe folosirea aceleiaşi limbi, chiar dacă puternic fărâmiţată în dialecte locale. În raport cu această conştiinţă a identităţii comune, atenieni, spartani, tebani, corintieni, efeseni sau cretani îi considerau pe toţi ceilalţi, străinii (ξένοι), ca fiind persoane de mâna a doua. A nu vorbi limba greacă însemna a fi un βάρβαρος (barbaros – adică un bâlbâit, a cărui limbă nu merita osteneala de a fi învăţată). Pe lângă identitatea panhelenică, fiecare grec manifesta deopotrivă şi un sentiment puternic de ataşament faţă de cetatea sau regiunea căreia îi aparţinea, singura pe care o considera patria adevărată. Literatura greacă, de la Homer şi marii autori tragici, de la poeţii lirici şi până la marii oratori şi la filosofi, este plină de referiri la străini. Voi încerca, poate, vreodată, o scurtă sinteză pe această temă. În cele ce urmează, mă voi referi la un pasaj plin de înţelesuri din ultima mare operă a lui Platon, şi anume Legile, XII, 5‑6 (p. 355 şi urm. ale versiunii româneşti semnate de E. Bezdechi şi Şt. Bezdechi, ediţia IRI din 1995), pagini în care marele filosof propune o tipologie a străinului, în funcţie de interesele cetăţii.

Se specifică mai întâi faptul că este nevoie de o legiferare coerentă şi unitară, atât în privinţa modului în care străinii vor fi primiţi la Atena, cât şi a comportamentului atenienilor în străinătate („este necesar să se legifereze chestiunea călătoriilor în ţară străină şi a primirii străinilor care vin la noi” – p. 355). În principiu, contactul atenienilor cu străinii, în ambele sensuri, este privit de Platon ca un rău necesar, întrucât, necontrolate, acestea pot duce la „amestec”, la coruperea bunelor rânduieli ale cetăţii, prin adoptarea unor obiceiuri sau legi nocive, neconforme cu tradiţia superioară a statului atenian. Atenienii trebuie să se ferească însă de obiceiul barbar şi neomenos, existent la unele popoare, al alungării străinilor (ξενoλασία). Cum va fi rezolvat acest paradox? La un examen mai atent al textului, observăm că multe dintre dilemele cetăţii ateniene sunt comune cu dilemele Europei de astăzi! Este nevoie de legiferări stricte, afirmă personajul platonician. Unele dintre aceste legiferări sunt sau par inacceptabile din perspectiva modernităţii. Aşa ar fi, de exemplu, limitarea drastică a dreptului la libera circulaţia a persoanei. Căci scrie Platon: „Relativ la călătoriile noastre în altă ţară şi relativ la imigrarea străinilor se decid următoarele. Să nu se permită nimănui mai tânăr de patruzeci de ani să treacă hotarul. Să nu călătorească nimeni în numele său, ci într‑un interes public, ca ştafetă, ori ambasador, ori pentru studii de moravuri” (p. 356). Drastică violare a unuia din drepturile fundamentale ale omului, am spune astăzi!

Revolta spontană ni se mai calmează însă atunci când Platon specifică excepţiile. Au dreptul la circulaţie neîngrădită ştafetele (curierii), diplomaţii şi oamenii de ştiinţă şi toţi cei asimilaţi acestora, deoarece, îşi continuă Platon argumentaţia, „sunt în sânul poporului totdeauna câte unii oameni binecuvântaţi de Dumnezeu, desigur nu mulţi, pe care avem un interes suprem să‑i cunoaştem; ei apar deopotrivă în statele bine orânduite, ca şi în cele rău organizate” (p. 357). Sintetizând o discuţie amplă şi, pe alocuri, contradictorie, personajul Atenianul, care se prezintă drept „străin” şi despre care tradiţia ne spune că îl reprezenta pe Platon însuşi, ajunge la concluzia că „străinii care imigrează sunt de patru feluri” (p. 358).

Prima categorie este cea a străinilor care, zburând asemenea păsărilor de colo colo pe întinsul mării, se opresc pe câte vreun ţărm pentru a face negoţ pentru câştig. I‑am putea echivala, în termenii actuali, cu „emigranţii economici”. Aceştia, spune Platon, ar trebui îngăduiţi, pentru un timp determinat, în vecinătate, dar în afara zidurilor cetăţii, supravegheaţi de magistraţi speciali, contactele cu cetăţenii obişnuiţi trebuind să se limiteze la „strictul necesar”.

Cea de a doua categorie îi cuprinde pe străinii care vin „să‑şi desfăteze ochii şi urechile la spectacolele şi producţiile noastre muzicale”. Aceştia să fie primiţi cu o „ospitalitate îngăduitoare”, însă doar pentru „timpul măsurat” pentru împlinirea scopului instructiv-educativ al vizitei. Sunt evident, călătorii de plăcere de odinioară, care călătoreau de regulă singuri sau, cel mult cu familia. Astăzi sunt turiştii, din ce în ce mai mulţi, mai inculţi şi mai agresivi, agregaţi în cohorte nesfârşite pe caldarâmurile marilor catedrale europene, alergând de la un muzeu la altul, de la un „obiectiv” la altul, pentru a bifa cât mai multe şi a‑şi nemuri printr‑un „selfi” preţioasa lui prezenţă în Piaţa San Marco, pe cheiurile Senei sau în Trafalgar Square. Cum ar putea oare magistraţii cetăţii să le mai reducă entuziasmul, eventual şi numărul, decât prin impunerea unor taxe fabulos de mari sau prin scoaterea băncilor şi a „ţâşnitoarelor” de odinioară de pe străzi şi de prin parcuri?

A treia categorie de străini sunt diplomaţii şi oficialii altor cetăţi, care vin cu scopuri precise, stau în cetate exact cât este nevoie şi sunt primiţi şi trataţi cu onoruri prescrise de omologii lor autohtoni. Intră aici şi ambasadorii, speţă care, în epoca actuală, a comunicării instantanee şi multiple, îşi vor reduce şi atribuţiile şi numărul. Este convingerea pe care mi‑am format‑o în propriile mele lungi peripluri de „străin” în felurile orizonturi.

În fine, al patrulea fel de străini, sunt cei mai rari în orice ţară şi în orice epocă. Ei sunt aceia care, spune Platon, „vor să studieze moravurile noastre, să fie în etate mai mare de cincizeci de ani,… să declare că au intenţia să cunoască instituţiile bune ale altor state, sau să ne facă cunoscute descoperiri sau aşezăminte pe care nu le‑am şti. Oricare asemenea călător să intre nechemat în casa bogatului sau a învăţatului, pentru că are aceeaşi calitate ca şi ei” (p. 359). Acestor rari călători, înţelepţi şi învăţaţi, trebuie să li se arate cele mai mari onoruri, atât de către cetăţeni, cât şi de către autorităţi. Nu ne este greu să recunoaştem în această selectă clasă de „străini” pe oamenii de ştiinţă, pe marii „învăţători ai neamurilor”, aceia înzestraţi de natură cu virtuţile potrivite pentru a împinge înainte carul cunoaşterii.

Cinstind astfel, potrivit legilor, pe străinii care ne vizitează, vom mulţumi pe Zeus Ospitalierul (Ζεύς Ξένιoς), protector al străinilor şi al călătorilor, „căruia nu‑i place să gonim pe străini de la sărbătorile şi de la mesele noastre, prin edicte barbare, cum face astăzi neamul de pe malurile Nilului” (p. 359).

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi