Poezia şi politica străzii

Pe la mijlocul anilor şaptezeci, criticii literari afirmau că Mircea Dinescu, căruia tocmai îi apăruse volumul Proprietarul de poduri, a coborât poezia în stradă. Titlurile următoarelor volume, unele apărute după Revoluţie, vorbesc de la sine despre evoluţia şi tematica poetului: Teroarea bunului simţ, Democraţia naturii, O beţie cu Marx, Moartea citeşte ziarul, Fluierături în biserică. Mircea Dinescu nu numai că a coborât poezia în stradă, a coborât-o în arena publică. Dar înaintea lui au făcut-o şi alţii. Iar după el a urmat o întreagă linie poetică, în care strada a devenit un fel de leagăn al civilizaţiei, dar şi-al poeziei. Dacă vorbim de predecesorii săi apropiaţi, atunci ar trebui să ne gândim la Poemul invectivă al lui Geo Bogza, la Saşa Pană, la Tristan Tzara, la Ilarie Voronca, la Geo Dumitrescu, la Nichita Stănescu, la Marin Sorescu şi la Adrian Păunescu şi Petru Stoica. Apoi imediat în descendenţa sa putem pune pe talerul delicat al balanţei ce cântăreşte poezia Ninsoarea electrică a lui Traian T. Coşovei, Cântecele de trecut strada ale lui Florin Iaru, Poemele de amor ale lui Mircea Cărtărescu, Oraşul cu un singur locuitor al lui Matei Vişniec, Strada Castelului nr. 104 şi Budila-Express de Alexandru Muşina, Războiul de o sută de ani al Marianei Marin, poemele lui Nino Stratan şi cele ale lui Aurel Dumitraşcu, cântecele lui Nicolae Sava şi Adrian Alui Gheorghe, precum şi cărţile întregii pleiade a generaţiei optzeci. Nouăzeciştii nu s-au lăsat nici ei mai prejos, şi au adus strada în prim-plan. Când vorbim de nouăzecişti, ne vin în minte cărţile lui Cristian Popescu, Daniel Bănulescu, Ioan Es, Pop, Mihail Gălăţanu, Horia Gârbea şi mulţi alţii. În fond ce sunt altceva Familia Popescu, Republica Federală Daniel Bănulescu, Pantelimon 1133 bis, Petrecere de pietoni, Mireasa tuturor, Bunicul Kennedy, Evanghelia după Barabas, am citat câteva titluri ale volumelor poeţilor nouăzecişti, decât nişte ode scrise într-o notă bufă închinate străzii?

Arta străzii însă n-a rămas la nouăzecism, după nouăzecişti au urmat fracturiştii şi apoi douămiiştii. Dar înaintea lui Mircea Dinescu, înaintea avangardiştilor, înaintea generaţiilor şaizeci, şaptezeci şi optzeci au cântat strada şi Bacovia, şi Blaga, a cântat-o şi Macedonski în nopţile sale, a cântat-o chiar şi Eminescu în poemul Privesc oraşul furnicar. Iar înaintea lui au fost şi paşoptiştii.

Fiecare generaţie a perceput strada în felul ei. Paşoptiştii la modul paşoptist, uneori chiar păşunist, avangardiştii la modul avangardist, romanticii la modul romantic, şaizeciştii la modul şaizecist, postmoderniştii la modul postmodernist.

Strada reprezintă însă mai mult decât au descris-o artiştii. Ea reprezintă realitatea, şi în acelaşi timp calea şi modul nostru de a percepe şi de a trăi în lume. Ea e un seismograf sensibil al neliniştilor şi stărilor noastre raportate la universul aflat într-o continuă mişcare. Al modului cum percepem trecutul, prezentul şi viitorul.

Astăzi, desigur, strada este cu totul altceva decât era în trecut. Ea reprezintă spaţiul social şi în acelaşi timp spaţiul virtual.

Strada decide în poezie şi, aparent, decide prin vot şi în politică.

Dar iată cum apare strada în poezia unui mare poet al secolului douăzeci, Alexandr Blok: "Noapte, stradă, farmacie, felinar,/ Absurd în ceaţă turnul ochi gălbui./ De-o să mai prinzi din secol un pătrar,/ Totul va fi la fel. Ieşire nu-i.// Tu vei muri. Un drum iniţial/ Va fi bătut de alţii, iar şi iar:/ Noapte şi riduri îngheţate pe canal,/ Vânt, farmacie, stradă, felinar." Am reprodus această scurtă poezie a lui Blok, pentru că ea îmi aduce aminte de Amurgul de toamnă atât de deprimant al lui Bacovia: "Amurg de toamnă pustiu, de humă/ Pe câmp sinistre şoapte trec pe vânt -/ Departe plopii s-apleacă la pământ/ În larg balans lenevos, de gumă./ Pustiu adânc… şi-ncepe a-nnopta,/ Şi-aud gemând amorul meu defunct,/ Ascult atent privind un singur punct/ Şi gem, şi plâng, şi râd în hâ, în ha…"

*

Trăim din ce în ce mai acut vaga senzaţie că alegerile prezidenţiale, ca de altfel şi cele locale, dar şi europarlamentare sunt o simplă mascaradă menită ca să ne arunce praf în ochi şi să ne inoculeze senzaţia că trăim într-o ţară în care regulile democratice funcţionează ca şi în orice parte a Europei şi că electoratul decide succesiunea partidelor şi a liderilor ce urmează să acceadă la putere. Realitatea însă, din păcate, e alta. Şi asta se poate vedea acum cu ochiul liber. Sintagma "nu contează cine votează, contează cel (cei) care numără voturile" devine la fiecare scrutin tot mai actuală. Să ne amintim doar de ultimele trei campanii electorale pentru alegerile prezidenţiale. Cea din 2004 câştigată pe muchie de Băsescu în faţa aroganţei lui Adrian Năstase. Cea din 2009, când Băsescu a câştigat, mai mult decât pe muchie, în faţa lui Mircea Geoană, după ce iniţial, actualul vicepreşedinte al NATO a fost declarat câştigător. Să ne amintim şi de referendumul din 2012. Deşi 87.52% din populaţie, circa 7.403.836 de persoane au votat pentru demitere, Băsescu nu a fost demis. Motivul: Curtea Constituţională la presiunea internă exercitată de oamenii preşedintelui aflaţi în punctele cheie ale instituţiilor de forţă ale statului român, dar şi la imensa presiune externă nu a validat referendumul. Trecem peste faptul că ambele mandate ale lui Traian Băsescu se află sub semnul fraudei, domnia sa a ajuns la putere uzând de o declaraţie falsă, aflată sub incidenţa legii, privind colaborarea sa cu fosta securitate, fapt care a fost confirmat recent de hotărârea Curţii de Apel din Bucureşti. Sub semnul întrebării se află şi alegerile din decembrie 2014, când, la al doilea scrutin a ieşit câştigător actualul preşedinte al României, Klaus Iohannis, cu un procent de 54,43% din voturi, deşi în primul tur a obţinut doar 30, 37%, faţă de Victor Ponta care obţinuse 40, 44%. Prin ce minune a reuşit atunci Klaus Iohannis să recupereze diferenţa de 10% din voturi şi să mai câştige alegerile cu un scor rezonabil rămâne şi astăzi o enigmă. Cert este că Victor Ponta de la sine putere sau la sugestia altora şi-a recunoscut imediat înfrângerea, mulţumindu-se să ocupe în continuare funcţia de prim-ministru pe care a deţinut-o până în noiembrie 2015, când a demisionat în urma incendiului de la Colectiv, eveniment tragic, asupra căruia planează, de asemenea, multe semne de întrebare pe care doar trecerea timpului le va lămuri în parte.

Prin urmare: făcând bilanţul ultimelor trei scrutine ale alegerilor prezidenţiale, nu avem cum să evităm o serie de întrebări asupra modului cum se câştigă şi cum se exercită puterea România. Trăim sentimentul că de fapt lucrurile nu se decid prin manevre interne, legale sau mai puţin, explicabile de altfel. Ci se decid undeva din afară. Şi că odată deciziile luate, ele sunt puse în practică de către instituţiile ce conduc din umbră statul român.

Din păcate, recentele vizite în Statele Unite ale Vioricăi Dăncilă, Dan Barna şi chiar Klaus Iohannis, toţi trei candidaţi la alegrele prezidenţiale din România, în preambulul scrutinului electoral, accentuează şi mai mult ideea că lucrurile privind politica românească nu se decid aici, ci în altă parte.

Desfăşurate pe fondul halucinant şi insalubru al crimelor şi traficului de carne vie, poate şi de organe, de la Caracal, cu ramificaţii din ce în ce mai vizibile în sferele diferitelor straturi ale puterii, alegerile prezidenţiale din România degajă un aer deprimant, lipsit de perspectivă.

De altfel, singurele sloganuri care se aud din culisele celor care se pregătesc să preia în mâinile lor destinul naţiunii sunt cele legate de tăierea de pensii, de salarii şi de concedieri. Nici o rază de lumină nu vine din interior şi nici din exterior.

Vizita demnitarilor noştri în America lui Trump nu ne-a adus deocamdată nici un avantaj din punct de vedere economic. Ci dimpotrivă, ne-am luat asupra noastră obligaţii din ce în ce mai mari în comparaţie cu noi. Chiar zilele acestea, Polonia a obţinut acordul pentru intrarea în Programul Visa Waiver al SUA, deşi nici preşedintele polonez, nici premierul nu s-au ploconit prea mult la poarta Washingtonului. Noi ne ploconim şi ne ploconim degeaba. În faţa obedienţei crase, nimeni nu acordă credit.

Motivul invocat de Trump pentru Polonia a fost faptul că SUA are baze militare în această ţară. Păi, are şi în România. Are şi scutul nu departe de Caracal, la Deveselu. Are, dar degeaba. Prea multe temenele, prea mult tam-tam cântat pe ţambalul partenerilor strategici împing politica românească într-o zonă de bâlci.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist