Postul – terapeutic sau duhovnicesc?

Am lecturat aceste informaţii pe siteul avereabisericii.ro, dar şi pe www.lse.ac.uk (articolul "Attending church is the key to good mental health"). Acest studiu se înscrie în seria nesfârşită de cercetări care vin să confirme faptul că practica religioasă aduce foarte multe beneficii. Ele sunt cu atât mai vrednice de crezare, cu cât majoritatea implică cercetători cu dovedite competenţe în domeniile lor de activitate, mulţi chiar nefiind implicaţi din punct de vedere religios (ca să nu-i numesc atei).

Mersul la biserică, postul, rugăciunea, spovedania pot fi evaluate şi prin prisma impactului pe care-l au în viaţa unui credincios. Dar această evaluare nu trebuie să fie preocuparea Bisericii. Nici o formă de asceză nu reprezintă un scop în sine şi nici nu vizează altceva decât despătimirea, în vederea unirii cu Dumnezeu.

Nu mergem la biserică pentru că avem acolo cu cine interacţiona şi pentru că plecăm de la slujbe "mai împăcaţi, mai încrezători". Participarea activă, conştientă, cu pregătire la sfintele slujbe reprezintă paşi către Împărăţie, pregustare a Raiului. Iar prin împărtăşirea cu Trupul şi cu Sângele Domnului la Liturghie ne facem mădulare vii ale Bisericii. Dându-i viaţa noastră, primim viaţa Lui!

Postim nu ca să slăbim, să ne vindecăm de boli sau să ne simţim mai bine în plan psihic. Acestea sunt consecinţe "care se adaugă" (Cf. Matei 6, 25-33). Postim nu pentru că a mânca (de exemplu, carne) reprezintă ceva greşit, "nespiritual". Înfrânarea ne ajută să ne raportăm corect la cele create, să luăm distanţă faţă de tot ceea ce ne poate robi, ca să fim astfel liberi spre a ne alipi (mai mult) de Dumnezeu. Vom constata, aşa făcând, că "nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4; v. şi Deuteronomul 8, 3).

Ne rugăm nu pentru că dobândim astfel echilibru, linişte, pace sufletească. Nici pentru că intrăm pe "o vibraţie" care ţine la distanţă "energiile negative". Există şi efecte benefice ale rugăciunii, dar ele nu reprezintă ţinta ei. Scopul este să învăţăm a fi în dialog viu cu Dumnezeu, să dobândim permanenta raportare la El – trezvia. Ţinta este să ne supunem mintea lui Hristos, să ne robim către El "tot gândul, spre ascultare" (Cf. II Corinteni 10, 5). Doar aşa putem fi cu adevărat liberi, doar aşa putem fi deschişi spre a cunoaşte Adevărul.

Şi mărturisirea păcatelor aduce în viaţa credinciosului multă pace. Câţi dintre cei ce v-aţi ridicat de la scaunul de spovedanie nu aţi constatat că vă simţiţi "mai uşori"? Dar nu astfel de stări "vânăm" în Taina Pocăinţei. Spovedania este momentul în care eu mă deschid total şi mă arăt lui Dumnezeu cu toate ale mele, indiferent cât de ruşinoase, de ticăloase ar fi ele. O fac având nădejde că El îmi dă iertare prin mâna duhovnicului şi că mă poate ajuta să biruiesc păcatul. Dumnezeu îmi dăruieşte harul de a pune început bun şi de a face pocăinţă, dar eu trebuie să conlucrez cu acest har. Personal, am o mare rezervă în a primi oameni care-mi sunt trimişi la spovedit ca "să-i rezolve Părintele". Sigur că stau de vorbă şi cu persoane care nu înţeleg ce înseamnă spovedania sau poate chiar încă nu cred în Dumnezeu. Dar una este dialogul, sfătuirea, îndrumarea şi alta spovedirea. Nu putem coborî spovedania de la Taină a Bisericii la nivelul de şedinţă (psiho)terapeutică. Există destui psihologi şi terapeuţi creştini pentru lucrarea aceasta. Preotul trebuie să-şi vadă de slujirea şi de povăţuirea în cele duhovniceşti.

Să nu uităm ce ne învaţă toată ascetica Bisericii. Diavolul nu se teme când noi avem râvnă să postim aspru sau să priveghem mult. Nici el nu doarme şi nici nu mănâncă. Faptul că omul are lucrare ascetică nu-l face imun la păcatul mândriei, al slavei deşarte. Dimpotrivă. Dacă un om pătimaş este măcar îmboldit, din când în când, de conştiinţă să-şi recunoască starea păcătoasă şi se poate smeri puţin, cel cu multă asceză e ispitit să creadă că, prin ceea ce face el!, este un om virtuos, bineplăcut lui Dumnezeu. E cea mai cumplită înşelare, din care greu iese cineva!

În Biserică, niciodată rugăciunea nu e o mantră şi nici postul nu e orientat terapeutic, ci toate sunt ca să ne slobozim de patimi – numai cu harul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, smerind inima noastră până se va odihni în ea Duhul Sfânt. Nu putem propovădui nici rugăciunea, nici postirea, nici mersul la biserică, nici spovedirea luate "în sine", desprinzându-le de Dumnezeu. Nici măcar sub pretextul că, în felul acesta, putem atrage pe cei necredincioşi.

Când căutăm stări frumoase şi efecte benefice, de fapt tot pe noi înşine ne căutăm, nu pe Dumnezeu. Căutăm pe cele create – materiale sau spirituale -, dar nu pe Cel Necreat. Nu degeaba le zice Domnul celor ce au mâncat din pâini şi din peşti în pustie: "Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat" (Ioan 6, 26). Căutăm să ne "săturăm" fiinţa de cele îndestulătoare pentru noi, rămânând însă tot robi ai acestei lumi, dar amăgindu-ne că suntem oameni "spirituali".

Grea nu este lucrarea postului sau a rugăciunii. Grea este lepădarea de sine şi mereu punerea lui Dumnezeu în prim plan, în toate ale noastre. Greu nu este a ţine post negru cu apă. Greu este a nu ţine nici o zi de post decât cu binecuvântare, în smerenie, fără a trâmbiţa nimic despre asta. Şi, mai ales, având conştiinţa că flămânzim după Domnul. În Biserică, postul are doar valoare duhovnicească. Acesta este rostul lui. Terapeutic se poate vedea doar din afară.