Primul an digital

Dimpotrivă, o bibliotecă digitală consolidează viitorul bibliotecii tradiţionale, tot aşa cum, în zodia manuscriselor, tehnologia tiparului avea să aducă promisiunea unei lumi fără orizonturi închise. Ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat. Astăzi, tehnologia scrisului este, asemenea frumoasei fără corp, o lucire adânc-himerică, cum ar povesti Eminescu, a ceea ce a fost odinioară truda de a scobi un trup de literă în lemn, piatră sau os. În comparaţie cu micile sarcofage de lut ale tăbliţelor cuneiforme, în care dorm de milenii tainele vechiului Sumer, eterul diafan al scrisului computerizat ne face să ne dăm seama cât de spectaculos s-a dovedit drumul deschis prin formidabila născocire a scrisului. Ceea ce odinioară constituia cel mai teribil secret al zeilor stă astăzi la îndemâna oricărui ţânc de 3-4 ani, momit, pe You Tube, de Cântecul Alfabetului. Graţie acestui fragil kit de supravieţuire, omenirea s-a putut ridica de la umbletul desculţ la păşitul pe Lună. Înaintea aselenizării, scrisul a simbolizat un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru umanitate/ one small step for man, one giant leap for mankind (Neil Armstrong).

Toţi oamenii vorbesc, unii chiar mai mult decât s-ar cuveni, însă nu toate culturile poartă cu mândrie haina de lux a scrisului. Ştim, de asemenea, că acolo unde scrisul a rodit, au înflorit şi bibliotecile. Totodată, nu e mai puţin adevărat că bibliotecile digitale sunt arhitecturi prea noi şi prea tinere pentru a le reliefa cu limpezime structurile de rezistenţă. Ceea ce cunoaştem, pe de o parte, e că utilitatea acestor centre de organizare a informaţiei nu mai depinde exclusiv de reperul enciclopedic, adică de vastitatea colecţiilor de documente deţinute, ci de conectivitate. Chiar şi o privire fugară asupra hărţilor interactive incluse în proiectul World Digital Library, dezvoltat de marea Bibliotecă a Congresului American [Library of Congress], ne arată că reticularitatea, adică organizarea în reţea, face posibilă accesarea rapidă şi comodă a lucrărilor căutate, în orice parte a lumii digitale s-ar afla acestea. Aşadar, în oceanul informaţional al internetului, o bibliotecă digitală lipsită de legături cu alte baze de date riscă să rămână izolată, ca o misterioasă insulă uitată de navigatori, oricât de bogate i-ar fi colecţiile.

Pe de altă parte, sinaptica bibliotecilor digitale deschide spre lectură o poartă de proporţii globale. Experienţa de conservare digitală a unora dintre colecţiile de documente aflate în patrimoniul Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iaşi ne-a arătat că eforturile de constituire a acestora au fost întâmpinate cu entuziasm de cititori din zeci de ţări ale lumii. Zilnic, prin biblioteca digitală a BCU Iaşi se perindă utilizatori din Europa, din Americi, din Asia. În mediul online, primim zilnic vizitele unor călători din China, Singapore, SUA, Canada, din aproape toate ţările europene şi, ocazional, de prin alte părţi. Se caută, realmente, orice, de la manuscrise şi tipărituri, la hărţi, scrisori, fotografii de epocă şi partituri muzicale. Spre exemplu, documente de patrimoniu precum Harta Moldovei în timpul domniei lui Ştefan cel Mare Voevod sau Aurel Vlaicu cu modelul aparatului său la 1909 au fost, până acum, accesate şi descărcate de sute de ori pe lună. Reviste de impact, precum Viaţa românească (1906-1948) sau Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie, reprezentative pentru ţinuta selectă a elitei intelectuale a României de până la mijlocului secolului al XX-lea, au atins, în mai puţin de un an, peste 8.000 de descărcări/revistă, media acestei activităţi fiind de aproape 700 de „împrumuturi”/lună. Pentru a întregi tabloul, adaug doar că cele 25 reviste româneşti valoroase existente în biblioteca digitală a BCU Iaşi au strâns aproape 10.000 de vizite şi peste 40.000 de descărcări. În peste 1.500 de ore de lucru s-au realizat în jur de 400.000 de scanări, adică echivalentul matematic a vreo 2.000 de volume de câte 200 pagini fiecare. Exemplele nu reflectă o performanţă, ci un sâmbure de normalitate

Normalitatea nu ar fi fost, însă, la îndemâna oricui, fără devotamentul unui colectiv de bibliotecari pe care îi admir. Cer îngăduinţa de a face menţiunile de rigoare, rugând să-mi fie iertată neglijenţa de a fi uitat pe cineva. Mai întâi, se cuvin alese mulţumiri doamnelor: Norica Robu, Gabriela Moraru, Viorica Pipirig, Luminiţa Curuliuc, Ecaterina Croitor, Ioana Popescu, Carmen Viţcu, Ştefania Predeanu, Cristina Gavrilean, Irina Sandu, Elena Ştefănescu, Doina Fuioagă, Elena Cojocaru, Elena Cojocariu, Ştefania Robu, Raluca Plian, Adriana Cremene, Nicoleta Duca, Ana-Manuela Scurtu, Camelia Stumbea, Elena Bondor, Laura Guţanu, Irina Melinte, Mirela Nica, Iulia Hriţcu, Maria Roşu, Ioana Asăvoaie, Lorica Luchian, Eugenia Zaiţev, Elena Ungureanu, Adina Postolache, Ioana Panainte, Corina Bran, Bianca Adăscăliţei, Mihaela Mancaş, Roxana Zlăvog, Ştefania Robu, Anymary Vanvu, Dana Horodincă şi Marcela Popa. Le mulţumesc, de asemenea, domnilor: Gabi Plăcintă, Cătălin Curuliuc, Mihai Telich, Matei Avrămuţ, Andrei Patraş şi Viorel Deleanu.

Recunoştinţa mea se îndreaptă şi către echipa de coordonare din Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”, formată din doamnele Ioana Gafton, Lăcrămioara Chihaia, Ivona Olariu şi Cristina Manole. Last but not least, a contat decisiv ajutorul acordat de partenerii noştri instituţionali, îndeosebi Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din Bucureşti. Fără a uita că totul e perfectibil, vă invit să accesaţi http://dspace.bcu-iasi.ro/. La BCU Iaşi, primul an digital a fost, pentru mine, dovada unei solidarităţi exemplare.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi