Primul meu hashtag

Eram în liceu, iar din clasa a 9-a până-n clasa a 12-a l-am avut profesor de matematică (şi diriginte!) pe Oliver Konnerth. Era un profesor foarte bun şi sever deopotrivă (dar nu rigid!) care, ori de câte ori ne făcea o demonstraţie matematică explicativă pe tabla din clasă, îşi termina demonstraţia cu această cruce dublă, dublată de patru cuvinte (câte linii are diezul) rostite oarecum ritos: Was zu beweisen war! Ceea ce era de demonstrat, adică.

Mda, în limba română nu iese treaba cu numărul cuvintelor. Asta e. Una din rarele situaţii în care limba germană e mai concisă decât limba română. Ştiu ce vorbesc: orice text tradus din română-n germană e  ceva mai lung decât originalul, orice text tradus din germană-n română e ceva mai scurt decât originalul. A nu se concluziona că textele româneşti mai "concise" (mai scurte, adică) sunt îndeobşte şi mai precise…

Evident, acest was zu beweisen war corespunde întocmai latinescului Q.E.D., adicătelea: quod erat demonstrandum! O căutare pe net arată, de altfel, filiaţia matematică a expresiei: "este folosită în terminologia matematică", fiind "echivalentul expresiei greceşti (…) hoper edei deixai, folosită frecvent de mulţi matematicieni greci antici, precum Euclid sau Arhimede". Articolaşul de pe Wikipedia mai reţine faptul că "prezenţa acestei abrevieri" (Q.E.D.) "nu este atât de frecventă azi aşa cum a fost de-a lungul a multor secole trecute, când limba latină a fost preponderent limba ştiinţifică a europenilor şi nu numai a acestora". (Hm, oare profesorii de matematică din liceu mai folosesc azi abrevierea ori înlocuitorul iconic #?)

Haştagul politic

Şi acum câteva chestiuni cu haştagul politic.

Simbolul # nu doar că a devenit ultraprezent pe scena politică cel târziu odată cu OUG 13 de la începutul lui 2017, de pildă prin #rezist, ci a intrat în limba română ca termen denominativ pentru opozanţii din societatea civilă ai PSD-ului. Însuşi capul răutăţilor (ajuns, între timp, exact unde trebuia să se afle demult) a început să vorbească (probabil sfătuit de vestiţii săi consilieri israelieni împrumutaţi de la "amicul" său  Orban – Viktor Orban, de bună seamă, întru denumirea inamicului), de haştagişti, "revoltându-se" după cum urmează prin octombrie 2018 în faţa unui reporter insistent: "Vorbiţi cu Iohannis şi cu haştagiştii să mă împuşte"!

Evident că nu Dragnea a inventat termenul, el doar i-a dat anvergură.

Prin iunie anul trecut, faimos-răufamatul analist politic Bogdan Chirieac a vorbit de "electoratul haştagist al lui Iohannis".

În iulie 2018, Marius Ghilezan îl numea pe Mihai Şora "filosoful haştagist" ("Care e diferenţa dintre Paler şi Şora?", România liberă, 09.07.18).

Cum ar veni: un haştagist, doi haştagişti, nu?

În fine, închei, realmente obosit de câte au putut să se-ntâmple în luna care tocmai s-a încheiat. Doamne, parcă au trecut deja două veşnicii doar din 9 mai (summitul european de la Sibiu şi mitingul ieşean nefericit al PSD-ului – nefericit pentru organizatori, desigur) încoace. Din fericire pentru noi, "haştagiştii", evoluţia lucrurilor a demonstrat ceea era de demonstrat: că România merită mult mai mult decât să fie guvernată de PSD-ALDE. De alde PSD. De alde d-ăştia lipsiţi de acoperire din toate punctele de vedere: lipsiţi de viziune, lipsiţi de competenţă, lipsiţi de patriotism real, lipsiţi de bun simţ, lipsiţi de logică. Din păcate, tot au trimis 8 (opt) europarlamentabili la Strasbourg, în frunte cu Rovana, Rovana Plumb. Care-n campania electorală ce mi-au auzit urechile c-a grăit: că România este, pentru ea, "ţara pe care dintotdeauna am s-o promovez!" Dada, decât "dintotdeauna am să…". "Dintotdeauna" PSD o să fie ceea ce este: o piedică pentru viitorul meritat al României.

P.S. Am terminat liceul în 1980, fix în anul în care şcoala (actualul Colegiu Naţional "Samuel von Brukenthal") a împlinit şi sărbătorit 600 (!!!) de ani de existenţă. După ceva ani, am aflat că dirigintele şi profesorul nostru de matematică a plecat şi el într-o vizită în RFG din care nu s-a mai întors. Era căsătorit cu o româncă. Abia după căderea comunismului, familia din ţară (soţia şi o fiică, dacă nu mă-nşel) a putut să-l urmeze. După alţi câţiva ani, am aflat vestea şoc: dirigintele nostru îşi pusese capăt zilelor. Fie-i uşoară ţărâna teutonă!

Michael Astner este poet, traducător şi publicist