Primul şi ultimul meu Crăciun rotund

Dincolo de bradul mare instalat îndeobşte în dreapta amvonului/ în stânga altarului, biserica trebuia decorată cu o sumedenie de ghirlande. Ghirlande împletite din Efeu (iederă) şi Immergrün (saschiz sau brebenoc). Din păcate, nu-mi amintesc dacă se foloseau sau nu şi crengi de brad, dar, de, asta-i memoria, bat-o vina, are găuri şi păstrează doar ce-o impresionează… Primul pas, desigur: procurarea materiei prime. Mers, adică, la oamenii din sat care aveau saschiz prin grădină şi mers într-o drumeţie până sus, în pădure, înspre Rod (sat românesc de deasupra Apoldului, ultimul din nordul Mărginimii) la cules iederă. Apoi ne-ntâlneam acasă la câte cineva din grup (trebuie să fi fost mai multe grupuri, pentru că „promoţia” 1975 a confirmanzilor a constat nu dintr-o singură clasă şcolară, ci din două!) pentru a confecţiona aceste ghirlande. Şi apare altă gaură-n memorie: zău dacă ţin minte dacă noi, băieţii, am contribuit concret la împletirea ghirlandelor!? Personal am zero amintire c-aş fi lucrat cu mâinile mele la făcut ghirlande. Cert este că aceste întâlniri reprezentau şi un fel de pregătire într-ale socializării comunitare, aşa cum confirmarea ulterioară însemna ritualul de primire ca membru deplin al comunităţii confesionale şi de trecere în rândul tineretului (nota bene, odată confirmat, practic aveai voie să ciocneşti – şi să bei, desigur – un pahar de vin). Evident, după muncă urma de fiecare dată un fel de mic chef, cu cântece şi cu jocuri. De pildă învârtitul sticlei: învârteai o sticlă goală pe duşumea, până se oprea şi gâtul ei indica o fată, dacă erai băiat, un băiat, dacă erai fată, iar cei astfel aleşi trebuiau să se pupe. Moment în care constat altă gaură neagră-n biata-mi memorie: nu ţin minte vreun nume de fată cu care să mă fi nimerit la acest joc!? Dar, de, la cât de timid eram, pesemne jocul acesta va fi fost pentru mine mai degrabă un mic chin, ca atare…

În fine, de slujba mare din Ajunul Crăciunului al anului de graţie 1974 iarăşi nu-mi aduc aminte cine ştie ce: da, a fost ultimul an când am mai primit şi noi, confirmanzii, ca toţi copiii, câte-o pungă de hârtie umplută cu ceva dulciuri (bomboane de pom, vreo ciocolată mică), o portocală, câţiva biscuiţi de casă cu forme tematice. Dintre confirmanzii mai „răsăriţi” (fie la orele de pregătire a examenului de confirmare – căci, da, aveam de dat un examen în toată regula, în timpul slujbei de Florii, în faţa întregii comunităţi, fie la şcoală) erau aleşi câţiva care să recite în cadrul slujbei din Ajun de Crăciun câte o poezie religioasă. Am recitat şi eu una de acel ultim Crăciun al copilăriei mele apolzene, dar, din păcate, nu-mi amintesc nici măcar un singur vers din acel text.

Rememorarea asta a mea, garnisită în negativ (cu găuri, adică), mi-a readus în conştiinţă faptul că despărţirea de satul copilăriei mele a avut loc fix la finele unui an de apartenenţă deplină, singurul, la o comunitate. În cele două trimestre dintr-a VIII-a făcute la Sibiu (la Amnaş se făcea rusă, nu engleză ca limbă străină) şi până după treaptă (1978, la Liceul Brukenthal), am fost probabil unul dintre cei mai singuratici adolescenţi – pierdusem complet contactul cu foştii colegi şi prietenii din Apold, pierzând practic doi ani şi jumătate din devenirea mea ca tânăr, de vreme ce n-aveam vreo legătură nici cu tinerii de vârsta mea din Amnaş. După ce-am luat treapta, am fost cam singurul băiat de la ţară care a fost cooptat în gaşca sibiană. Nu mai eram chiar suspendat între desprinderea totală de satul copilăriei şi neintegrarea în satul alor mei. Dar în ciuda acestei integrări târzii într-o gaşcă de liceeni sibieni, acea desprindere completă de Apoldu de Sus trebuie c-a fost un fel de traumă pentru mine. Traumă care, probabil, şi-a găsit dizolvarea, încetul cu încetul, în scris.

Dacă m-ar întreba azi cineva cine, ce sunt, un posibil răspuns ar fi (printre altele…) acesta: Sunt un amnăşan născut şi crescut la Apoldu de Sus.

Sărbători fericite, oameni buni!

Michael Astner este poet, traducător şi publicist