Prin oraş

Acum două săptămâni am fost în oraş: la Librex şi cu treburi personale. De la o vreme (de vreo zece ani) merg rar prin târg. Mă oboseşte şi mă scoate de pe făgaşul scrisului cu atâtea impresii tulburi, nedesluşite…

Vreau nu vreau, în autobuz ascult Kiss FM. Un tip spune că, din păcate, va ploua la sfârşitul săptămânii. Tâmpitul! Ascult deseori astfel de remarci. Când milioane de oameni care lucrează în agricultură aşteaptă ca pe Dumnezeu o ploicică cât de mică, el regretă că va ploua. Fiindcă, dacă nu va ploua, nici dobitocul ăsta nu va avea ce mânca sau va plăti dublu pentru roşii şi castraveţi… Putea să spună: „Din păcate, pentru cei care merg la mare sau pentru cei care merg în weekend, va fi vreme ploioasă. Dar, ce bucurie, va ploua pentru ogoarele ţării, care ţâţâie de puţină apă”. Dar mamelucul nu poate gândi aşa ceva. Îi cer prea mult.

În staţia de autobuz mă aşez pe o bancă. O femeie de pe banca din apropiere mă priveşte. Ceva mă face să mă întorc spre ea şi atunci o recunosc. Cu cinci-şase ani în urmă o întâlneam pe stradă, la ora de după prima zarvă a dimineţii: eu mergeam la magazin, ea îşi plimba fetiţa – în braţe sau în cărucior.
O salut vag din cap. Vremea s-a aşternut discret pe chipul ei. O reţea de riduri fine ca nişte mustăţi de pisică i-a apărut la colţul ochilor. Mda, şi nişte brăzduţe verticale s-au aşezat deasupra buzei superioare. Fetiţa e mare acum – să tot aibă vreo şapte-opt ani, are codiţe frumos împletite, cu agrafe colorate. Stă în picioare, îmbrăţişată de mamă, care şade pe bancă.

– Măi-măi, ce codiţe frumoase ai!

Fetiţa se leagănă cu ochii în jos. Iar zâmbetul înflorit al mamei o întinereşte deodată cu câţiva ani.

Legăm câteva vorbe. La un moment dat îi spun cam fără rost:

– Eram să nu vă recunosc.

– Trec anii, spune ea cu blândeţe rezervată. Şi pe chip toţi anii i se aştern brusc la loc. Ca o zăpadă subţire.

E cald şi mirosurile „dulcelui târg” s-au dezgheţat, devin putori. În tramvai miroase a sudore şi mitocan nespălat. Prin toate colţurile şi gangurile pute a pipi. Târgoveţi ca nişte cai asudaţi fac piaţa. Peste tot sticle şi pahare de plastic aruncate. Şi în Tudor, la studenţi, staţia de autobuz lată de cinci-şase metri e plină de chiştoace, bilete şi pahare de plastic. În autobuz babete cu forme dulcege, crescute în voie, care urlă ca surdele în iphone: „Ţi-a plăcut Şeicaru?” „Vezi pătura aia mov din dulap”. Bahluiul are culoarea unui peşte putred cu bale alb-gălbui deasupra, ca de cîine turbat. Şi peste tot panouri cu texte publicitare care ne promit o viaţă plină de bunăstare materială. Hai, cumpăraţi, cumpăraţi, cumpăraţi – ne îndeamnă.

Pe lângă fosta fabrica de bere, în neştirea lumii ăsteia stăpânite de patimi, trece o fetişcană cu bicicleta galbenă cu ghidon roz: agale, bucurându-se de plăcerea vieţii.

O, ne mai laşi viaţă în noi, Dumnezeule! Taie-ne căile greşite, indiferent şi fără să ţii cont de regulile noastre, tulbură-ne părerile, planurile peltice. Şi schimbă-ne trecerea vieţii. În bine sau rău. Dar schimbă-ne.

Las neterminat ca Manole sau ca la Turnul Babel acest text şi ies afară. Dimineaţă. Orbit de soarele ce se scaldă nepăsător în limpiditatea imensă a cerului. Căţelul se bucură iarăşi să mă vadă după o noapte în care a lătrat singur la lună. Apoi iau foc zările. Grădina zumzăie şi ciripeşte tot mai tare. O gândăcică gri cu dungi negre (poate o specie nouă!) urcă peretele de ciment, depănând din cele şase picioruşe cât firul de aţă. Se agaţă de orice protuberanţă a peretului nefinisat. Se opreşte. E obosită? Nu – pipăie, bâjbâie tremurător cu antenele-radar viitorul traseu. Apoi se caţără repede-repede în lumina orbitoare a soarelui. Mereu de la capăt. Mereu de la început.

„Şi a fost seară şi a fost dimineaţă”.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist