Principiul lui Peter şi sportul

Am mai scris la această rubrică despre principiul lui Peter. În rezumat, teoria lansată, mai în glumă, mai în serios, de psihologul canadian dr. Laurence Peter, specialist în stratificare socială, spune că „în orice ierarhie, fiecare promovează până la nivelul minim de incompetenţă“ (sau maxim de competenţă, dar în prima exprimare sună mai „cool“), Dacă promovarea continuă şi peste această limită, individul devine nefolositor, iar dacă are un ego oleacă mai exagerat, chiar primejdios. Cu alte cuvinte, incompetenţa în virtutea graniţei sugerate de dr. Peter – care de fapt, nu trasează nicio graniţă – trebuie evitată de personajele în ascensiune, pentru a nu cădea în rizibil. Unii reuşesc (ca primarul Clujului), alţii încearcă (ca preşedintele FRF), alţii nu reuşesc. Teoria lui Laurence Peter nu reprezintă o noutate a vremurilor noastre. Într-o fabulă persană medievală, un personaj spunea că „un om slab (…) este întotdeauna folositor şi sincer, până nu este numit într-o funcţie de care nu este demn“. Ceea ce este mai interesant: dr. Peter şi-a construit această teorie în glumă, aceasta ajungând o componentă a legilor lui Murphy, exemple clasice ale pesimismului generalizat („dacă ceva poate să meargă prost, va merge cu siguranţă  și mai prost“). În realitate, principiul lui Peter produce de multe ori pagube, ba chiar victime.

Fără să fie cunoscut de diriguitorii comunişti de toate stirpele & naţiile, din cauza binecunoscutei lor erudiţii, principiul peterian nu s-a aplicat din plin. Crede cineva că Ceauşescu n-avea minimul (maximul) lui de (in)competenţă? Nu, dar a fost împins de cei care aplicau instinctiv principiul lui Peter, în propriul lor folos. Revenind în vremurile noastre, este o consecinţă a principiului lui Peter, că Emil Boc a fost un excelent edil al Clujului, înainte de a fi criticat din toate poziţiile ca premier. Şi apoi a redevenit, aproape în accepţia unanimă, cel mai bun primar din România. Cel puţin în privinţa sportului (ceea ce, de fapt, interesează la această rubrică) s-a dovedit imbatabil. Pentru că piatra sa de temelie a fost aceea că sportul local trebuie susţinut din surse private, iar rolul Primăriei nu este de a alunga sponsorii, nici de a se substitui acestora, ci A-I ATRAGE. În plus, capacitatea organizatorică a municipiului de pe Someş i-a atras mai multă apreciere internaţională decât orice act normativ luat în calitate de premier, la ordinul preşedintelui. Şi mai mult decât orice logoree ejectată de alţi edili în ani bisecţi. Conform principiului lui Peter, primarul Emil Boc este sub limita de incompetenţă, iar premierul Boc a fost decis incompetent. 

Un alt exemplu, discutabil de data asta, este al lui Răzvan Burleanu. Preşedintele Federaţiei Române de Minifotbal a dovedit atâta competenţă încât a ajuns preşedinte la Federaţia Internaţională de profil şi nici acolo nu s-a făcut de râsul-plânsul. Dar, uns prin alegeri libere în fruntea Federaţiei Române de Fotbal, a ajuns în centrul criticilor. Şi numit incompetent, cel mai adesea de către cei care consideră că acest adjectiv este jignitor. Şi încă linia nu s-a tras, nu se ştie deloc dacă Răzvan Burleanu a atins (depăşit) limita de (in)competenţă.

Hai să trecem şi la fotbalul ieşean pe care deocamdată nu m-am decis să-l abordez, dar în care încă se aplică perfect acest principiu. Andrei Cristea, jucător emblematic al Politehnicii, a ajuns, fără voia lui directă, antrenor al clubului. În virtutea principiului lui Peter, a fost aproape obligat să-l încalce. A sfârşit prost, nu exact datorită incompetenţei profesionale, ci lipsei de experinţă, care ar trebui să-l îndemne la tact şi stăpânire de sine. Profesiune sau experienţă, totul s-a transformat, în accepţie peteriană, într-un soi de incompetenţă. Şi răul înconjurător l-a împiedicat pe Andrei să revină, triumfător, la stadiul de competenţă maximă, care i-au încântat fanii.

În final, un personaj din conducerea clubului, cu care ne confruntăm mediatic, confundă adjectivul „incompetent“ cu unul insultător, gen „prost“, „tâmpit“, „idiot“, „bou“, „măgar“ etc. Nici pomeneală! De la o calitate de manager lăudabil în fotbalul feminin autohton, la o situaţie extrem de criticată din toate părţile, din fotoliul celei mai sensibile grupări din fotbalul ieşean, este vorba de o simplă graniţă trasată de dr. Laurence Peter. O graniţă care separă paradisul Navobi de infernul Politehnica sau competenţa de incompetenţă.

Publicitate și alte recomandări video