Răbdarea, o virtute învinsă

Mergeţi la pas, vă mai opriţi, el se mai uită în telefon, mai gesticulează cu gesturi largi, iar voi vă gândiţi, cu nervii maxim întinşi: „O, Doamne, vom ajunge vreodată unde ne-am propus, sau ar trebui să accept la nesfârşit faptul că ne mişcăm ca melcul?!” Dacă brusc reacţionaţi ostil sau vă trec prin minte cuvinte nu tocmai ortodoxe la adresa prietenului, atunci sindromul pietonului agresiv a fost deja dobândit.

Dar problema nu se rezumă doar la plimbările cu persoanele care nu au acelaşi pas ca noi, ci şi la faptul că mânia şi furia din noi sunt cauzate de orice situaţie care necesită răbdare: trafic şi şoferi lenţi, internet lent, o linie ocupată la serviciul de comenzi taxi, rândul care pare să nu se mişte din loc la ghişeu, toate ne scot din minţi. Chiar și lectura acestui articol, care presupune timp, poate deveni un motiv de enervare pentru o persoană grăbită, mai ales dacă e cu un picior sub duș și cu altul ieșind pe ușa casei.

Deci, întrebarea noastră este: de ce lucrurile lente ne enervează peste măsură? Răspunsul e simplu: pentru că ritmul rapid al vieţii ne-a deformat simţul intern al timpului. Ceea ce bunicii noştri ar fi găsit că este un fel de miracol al eficienţei şi vitezei, de pildă, să găseşti o informaţie după ce ai răsfoit doar câteva rafturi de cărţi, astăzi acest search printre rânduri şi tomuri de hârtie, ne-ar irita nervii şi răbdarea. Răbdarea este, ne place sau nu, o virtute care a fost învinsă de era internetului.

Răbdarea a fost de mare importanță pentru specia noastră: răbdarea și graba aveau un scop evolutiv, erau un echilibru de yin și yang, un cronometru intern fin reglat care le spunea strămoșilor noștri când să aștepte mai puțin sau mai mult sau când să acționeze. Dacă acest cronometru începea să dea semne interne, atunci era timpul pentru semănat sau cules roadele sau timpul pentru a abandona o vânătoare ce părea fără reușită.

De ce suntem intoleranți cu timpul? Aceasta este moștenirea evoluției noastre, a spus-o Wittman. Intoleranța ne-a împiedicat să pierdem prea mult timp cu o sarcină inutilă. La un moment dat, acest lucru a dat un impuls acțiunilor noastre. Ritmul rapid al vieții, multitudinea de activități cotidiene aflate pe to-do-list, ne-a dezechilibrat cronometrul intern. S-a ajuns la punctul în care, atunci când ceva se mișcă mai lent decât ne așteptăm, cronometrul nostru intern începe să joace jocuri crude cu noi, prelungind timpul de așteptare, provocând furie față de întârziere. Starea de lucruri este bine ilustrată de experimentul lui Robert Levin de la începutul anilor 1990. Psihologul a comparat ritmul vieții din treizeci și unu de orașe din întreaga lume în mai multe moduri. El și echipa sa au analizat viteza medie de mers a oamenilor din diferite orașe, viteza de îndeplinire a sarcinilor de rutină și acuratețea ceasurilor din bănci. Rezultatele au arătat că cel mai intens ritm de viață este în Statele Unite, țările din nordul Europei și țările din Asia de Sud-Est, zone extreme de aglomerate, descoperind , de asemenea, că viteza de mers a lumii a crescut cu 10% față de deceniul anterior.

Suprapopularea nu putea să nu afecteze modul nostru de viaţă şi psihicul nostru. Studiile au arătat că ritmul în creştere al vieţii pe pământ contribuie la distrugerea răbdării noastre. În testele în care psihologii au întrebat subiecţii dacă ar prefera ca unele lucruri să se întâmple acum, în această secundă, sau puţin mai târziu, subiecţii au considerat că 10 dolari pe loc decât 1000 pe an sunt mai utili, două guri dintr-un hamburger decât cinci peste 10 minute sunt un bun câştigat, legând acest lucru de faptul că noi nu ne mai identificăm în prezent cu viitorul. Poate că acesta este motivul popularităţii catering-ului sau fast-food-ului, preferăm să luăm de-a gata acum totul, decât să pierdem timpul o oră în faţa unui cuptor şi încă o oră curăţând bucătăria. Acceptăm dezinvolţi că fast-food-ul e nesănătos pentru organism, dar este sănătos pentru timpul nostru atât de preţios. 

Ritmul accelerat al societăţii resetează cronometrele noastre interne, care încep să perceapă totul ca fiind prea lent şi ne conferă o stare de furie compulsivă. Desigur, percepţia noastră asupra lucrurilor şi evenimentelor se poate schimba, dar, în general, societatea devine, din multe motive, din ce în ce mai impulsivă sub aspectul timpului şi noi ţinem pasul cu ea. Ne imaginăm constant, de exemplu, că întârziem să ajungem undeva, iar în acest moment nu doar accelerăm pasul, dar începem să ne enervăm pe cei de care, după cum ni se pare, ne „împiedicăm” în graba noastră. Sigur, cel mai adesea se dovedeşte că nu am întârziat, ci doar ne-am precipitat, enervându-ne pe cei din jur pentru nimic. Nu vezi că mă grăbesc?! îi spui nervos prietenului tău care tocmai ţi-a telefonat, când ieşeai din casă, să-ţi ureze drum bun.

Nu numai ritmul în creștere al societății, ci și anxietatea ne poate doborî cronometrul intern. Când suntem anxioși sau precipitați, organele noastre trimit mai multe semnale către creier, care la rândul său numără mai multe secunde decât cele ce au trecut efectiv. Astfel zece secunde par douăzeci, o oră pare două și așa mai departe. Când vine vorba de modul în care percepem timpul, oamenii pot judeca durata unui eveniment din două perspective foarte diferite: dintr-o perspectivă de moment – în timp ce evenimentul încă se desfășoară sau dintr-o perspectivă retrospectivă – după ce acesta s-a încheiat. Când mergem la o nuntă, timpul zboară. Abia a doua zi realizăm că la petrecere am stat cinci ore, nu doar două, cum aveam impresia. Interesul pentru un serial face ca timpul, de asemenea, să pară că trece repede când îl vizionăm. Dar dacă ne amintim de această activitate mai târziu, când rememorăm filmul, va părea că a durat mai mult decât am crezut. Creierul nostru codifică experiențe noi pentru memorie, iar judecata noastră retrospectivă a timpului se bazează pe câte amintiri am reușit să creăm într-o anumită perioadă. Cu alte cuvinte, cu cât ne construim mai multe amintiri noi, cu atât timpul destinat călătoriei sau petrecerii sau vizionării unui serial va părea mai lung în retrospectivă. Au trecut cinci ani de când ne-am despărțit?! Atât de mult?! te întrebi uimit. Când rememorezi amintirile, evenimentele și întâmplările prin care ai trecut de atunci, oamenii pe care i-ai întâlnit, vacanțele de care uitasei cu desăvârșire, constați, la fel de uimit, că timpul a fost măsurat corespunzător.

Așa cum am spus, timpul trece altfel când suntem speriați sau anxioși. Arahnofobii supraestimează timpul petrecut într-o cameră cu păianjeni, timpul într-un examen pentru care nu ne-am pregătit pare incredibil de lung, pentru că e un timp pierdut. Supraviețuitorii accidentelor rutiere spun că evenimentele în trafic păreau să se desfășoare cu încetinitorul. Era o moangă la volan în fața mea, am fost nevoit să accelerez și-am intrat pe roșu! mi-a spus furios un amic, ferm convins că altă soluție nu avea în momentul dinaintea accidentului. Timpul este distorsionat pentru că experiențele și trăirile noastre sunt prea intense. Fiecare moment în care ceva ne amenință răbdarea a devenit o provocare și ne place acest sentiment. Avem șansa de a deveni eroi. „Am reușit azi să plătesc facturile și am făcut și o ciorbă grozavă! N-aș fi reușit dacă nu fugeam de la serviciu!” Mecanismul de supraviețuire de tipul mai bine îl calc eu pe cap, decât el pe mine! și dacă se poate în fugă, a ajuns să ne îmbunătățească înțelegerea a ceea ce se întâmplă și aduce, paradoxal, mai multe satisfacții decât într-o situație normală de timp. Drept urmare, ne comportăm așa cum ne cere societatea, alert – care e primul câștigă, iar timpul nostru pe care îl alocăm activităților noastre e și el la fel de alert.

În China, se spune că cel mai bun moment pentru a bea ceai este atunci când nu te grăbeşti să ajungi unde ţi-ai propus. Paradoxul este că deşi suntem vii, nu avem timp să trăim. Ne trezim sărind din pat, bându-ne cafeaua în timp ce ne machiem, ne grăbim să prindem condica fugind după tramvaiul arhiplin, ratăm întâlnirile cu prietenii pentru că traficul spre grădiniţa copilului e infernal şi nu mai avem timp pentru ele, facem cumpărăturile la fel de grăbiţi pentru ca să apucăm măcar o cină cu partenerul acasă, şi alergăm înapoi la muncă a doua zi dimineaţă, sigur, tot alergând, închizând, astfel, cercul nefericit al grabei. Şi cu cât încercăm să mergem mai repede, în anxietatea noastră, cu atât reuşim să facem lucrurile mai puţin bine. Timpul este o valoare măsurabilă: în fiecare zi avem 24 de ore… La urma urmei, pentru a schimba ceva, trebuie să înţelegem unde ne aflăm acum şi să nu ne lăsăm atraşi de ispita nerăbdării, o capcană în care ne adâncim din ce în ce mai mult, riscând, în graba noastră, să uităm că avem o singură viaţă.

Cristina Danilov este psiholog