Radu Eugeniu Stan, unul dintre cei mai buni jurnaliști români înainte de 1989, a murit în Budapesta

La Budapesta, unde era stabilit alături de soția sa, ce lucrează la Universitatea Central Europeană, era bibliotecar, iar prietenii spun că asta îi dădea timp să scrie, să citească și să țină legătura, pe cât putea, cu viața din România. „Citea foarte mult, traducea, a tradus și în România cărți pentru o serie de edituri. Cât a lucrat în presa din România, de după 1990, îi surclasa pe toți. Eu am fost obișnuit cu el de la Opinia, dar pe alții care nu îl cunoșteau îi punea la punct.

Era în stare să ia un ziar să-l desfacă pe bucăți și să-l refacă înapoi. Am avut enorm de învățat de la el – era un spirit analitic, când se apuca să facă analiza numărului la o ședință intrau toți sub masă. Când se apuca de un subiect care era foarte dificil, primul lucru pe care îl auzeau șefii de la el era că nu se poate. Le spunea că îi trebuie să îl documenteze, să citească, să analizeze, în timp ce presa după 1990 se făcea repede, superficial”, povestește Marius Herghelegiu, coleg de cameră în studenție, coleg de redacție și unul dintre cei mai buni prieteni ai săi.

„Avea un talent uriaș de a pune întrebări”

Radu Eugeniu Stan a intrat în presă de la Facultatea de Mecanică, în redacția „Opiniei studențești”, în ultimii ani ai comunismului. A fost descoperit de redactorul-șef al Opiniei de atunci, Daniel Condurache, astăzi profesor universitar și unul dintre fondatorii școlii de jurnalism din Iași, care îl descrie ca un excepțional intelectual autodidact ce provenea dintr-o familie foarte bună: tatăl său era un foarte cunoscut director de școală din Iași, care ținea o clasă specială de șah, primul astfel de experiment din România.

„Eu sunt cel care l-a adus la Opinia, el era student la Mecanică, făcea ca toți de prin vremea respectivă facultăți care erau împotriva vocației – el nu avea vocație de inginer și nici nu a profesat, decât stagiul obligatoriu de după studiu, când a fost trimis în Ardeal. Era un meloman extrem de atent și extrem de calificat, interiorizat, dar cu un uriaș talent de a pune întrebări. Nu cred că exagerez dacă spun că interviurile pe care le-a publicat în «Opinia studențească» până în 1989 sunt între cele mai bune interviuri din presa românească. Era strălucitori în interviu, fără să fie eclatant în viața personală. Știa să asculte și să își vâneze interlocutorul, nu se întâlnea cu el, nu pactiza, îl urmărea cu atenție”, își amintește Daniel Condurache.

A plecat de la Opinia în 1990, când Cornel Nistorescu și Ion Cristoiu fondau la București grupul Expres și cei mai buni jurnaliști proveneau din presa studențească, singura care mai mișca sub cenzura comunistă și unde oamenii aveau un enorm bagaj cultural și erau formați în genuri și specii jurnalistice față de alternativele reprezentate de presa de propagandă. Nu a rezistat însă la Expres fiindcă presa care se năștea în România după 1990 nu se potrivea cu felul în care lucra Radu Eugeniu Stan: migălos, documentat, așezat, cu atenție la detalii, fără senzațional și fără superficialitate. „Ceea ce este interesant este că el a trăit o dramă – a fost un om care nu a reușit să se adapteze la schimbarea aceasta de stil – interviurile absolut remarcabile din Opinia studențească pe care le făcea l-au transformat și într-un fel de celebritate în presa studențească. Le pigulea, stătea cu ele, lucra într-un stil care s-ar potrivi astăzi cu «long reads», tipul acesta de reportaje și interviuri de personaje șlefuite, făcute perfect, care sunt absolut remarcabile și care pot fi publicate și astăzi. Din perspectiva lui cred că a trăit o dramă: a intrat într-o vrie în care presa se făcea pe repede-înainte, nu mai punea nimeni valoare pe scriitură, pe detaliu, pe context, pe profunzime, totul era rapid, chiar superficial, cum erau vremurile și cum, în mare parte, au și rămas”, a explicat și Alexandru Lăzescu, președintele „Ziarului de Iași”, care l-a cunoscut pe Radu Eugeniu Stan în anii săi de la „Opinia studențească”.

Din amintirile tuturor prietenilor și colegilor, Radu nu a fost un om ușor: caracterul său analitic, verde-n față, îl făcea uneori greu de înghițit, chiar invidiat, dar a fost mereu un stâlp în toate redacțiile în care a călcat. De la Expres a plecat la PRO TV în 1995-1996, alături de Marius Herghelegiu, care se întorsese în țară după ce a făcut școala de la BBC. „Acolo făcea o chestiune de politică editorială foarte faină, până s-a dovedit că era mult prea deștept decât toți și a început «să îi încurce». A mai lucrat în țară până când s-a dus cu soția sa la Budapesta, unde el făcuse un masterat și ea doctoratul, și s-a stabilit acolo unde a rămas până acum, când a plecat de tot”, povestește Marius Herghelegiu.

Caracterul dificil, dar asumat, al lui Radu și-l amintește și Alina Mungiu Pippidi, care i-a fost colegă de redacție, care îl descrie ca un „maniac talentat”. „Radu era un maniac care, spre deosebire de oamenii maniaci, avea foarte mult talent și asta făcea o combinație care era și atrăgătoare, și dezgustătoare. Am trecut prin adevărate momente de ură, dar și adevărate momente de iubire. Era nu doar un stâlp al redacției, ci și un om cu care aveai în privat o relație de prietenie adevărată. Ultima oară când l-am întâlnit, în 92-93, părea un om foarte apăsat de viață și de nefericire. Părerea mea este că a fost un om care nu a ajuns să își arate talentele la întregul său potențial după 1990, dar am fost cu siguranță un cerc de oameni care l-am respectat enorm și care ajungem astăzi să îl regretăm”, a spus Alina Mungiu Pippidi.

Pasiunea sa a fost muzicologia, dar nu și-a urmat-o

Interviurile realizate de Radu Eugeniu Stan nu erau stufoase, academice, pentru elite: toate aveau un fir roșu, o cheie de lectură, care transforma integral un text în ochii cititorilor. Așa au trecut, de altfel, și multe dintre ele de cenzură. Profesorul Daniel Condurache își amintește, spre exemplu, că Radu baleia personajele de la un număr la altul al „Opiniei studențești” – de la un excelent și profund interviu cu academicianul Cristofor Simionescu, a publicat apoi un interviu cu șeful formației Azur, o precursoare a manelelor de astăzi. „Era un interviu cu o ironie și cu o execuție exemplară a kitschului de atunci, încât mă gândesc că ar fi foarte bun și astăzi. Era, într-un cuvânt, un jurnalist complet, de presă scrisă în mod vizibil, nu era extrovertit să poată practica și alte tipuri de media, dar se distinge de departe între cei mai buni jurnaliști dați de Iași în peisajul național”, a explicat Daniel Condurache.

Radu Eugeniu Stan a avut însă o pasiune cunoscută doar parțial de către cei mai mulți dintre cei care nu l-au descoperit în profunzime: era un foarte bun muzicolog. Marius Herghelegiu spune că muzica a fost probabil cea mai mare pasiune a sa și că faptul că nu a putut să urmeze o profesie în acest domeniu a fost, probabil, și unul dintre cele mai mari regrete ale sale. „A scris cronici muzicale, în comunism coresponda cu Iosif Sava, la Budapesta a avut niște studii de muzicologie. Eu cred și îmi asum să spun asta că a fost de fapt un muzicolog, cultura lui, care este absolut fabuloasă, învelește toată treaba asta. Dar pentru muzică a fost mai mult decât o pasiune: știa teorie muzicală, era un fin ascultător, mă punea să deslușesc o piesă, îmi explica de unde să o iau, era la nivel de profesor. Putea și trebuia să fie muzicolog, poate nu creator de muzică, dar muzicolog cu siguranță”, a descris Marius Herghelegiu.

De altfel și unul dintre regretele sale, la plecarea din presa studențească, e legat de rigurozitatea muzicologiei: presa de după 1990 nu îi permitea să facă asta. Alexandru Lăzescu îi descrie tehnica de documentare și de atenție la detalii ca fiind un fel de manieră cinematografică, iar această trecere de după 1990 l-a durut mai mult decât a lăsat să se arate. „Era un om introvertit, trăia mult, se consuma enorm, chiar dacă nu se vedea asta. Resimțea această schimbare majoră de abordare în jurnalism – pentru ceilalți, colegii săi de generație, poate a fost mai ușor. Dar pentru el a fost extrem de dureroasă această incapacitate de a intra în altă filosofie. Detaliile erau totul pentru el, era ca un mic meșteșugar, dar care făurea texte”, povestește Alexandru Lăzescu. Această incapacitate de adaptare l-a trimis și către un anonimat descris de toți prietenii săi ca unul nedrept pentru cât a avut de oferit.

Profesorul Daniel Condurache crede că, odată cu moartea lui Radu Eugeniu Stan, a început să moară o lume care a crezut necondiționat în jurnalism ca mod de viață și nu ca instrument de persuasiune, de informare și așa mai departe. „E printre primii care cad din linia celor care au crezut că meseria asta poate deveni un mod de viață și a avut tot ce trebuie ca să facă asta. M-am uitat la știrile care au anunțat dispariția sa și sunt toate documentate de postările de Facebook ale foștilor colegi; asta spune ceva despre jurnalismul nostru: fiecare promoție își uită înaintașii, ceea ce este un lucru care arată că meseria asta se subțiază.”

SURSA FOTO: Dan Mititelu