Râsul lumii

Mai bine de jumătate din lucrurile pe care le facem toţi într-o viaţă sunt făcute ca să nu râdă lumea de noi. Fondul fiecărei probleme este deseori neimportant în comparaţie cu această şoaptă sinistră care se aude în urechi zi de zi şi cu care este dăscălit fiecare copil înainte de a pleca la şcoală: “Îmbracă-te curat să nu râdă colegii de tine!”, “Învaţă să citeşti că au să radă toţi de tine că eşti analfabet!”, “Fii cuminte să nu mă faci de râs!”, “Nu vorbi urât că te arată oamenii cu degetul şi râd de tine!” ş.a.m.d.

De altfel, un copil, până să devină adolescent, reacţionează mai bine la ameninţarea asta decât la cea reală. Îndemnul “Spală-te pe dinţi ca să ai dinţii curaţi şi sănătoşi!” pentru el nu are nicio relevanţă, e un fel de bla bla bla. Dar, dacă i se spune că va avea dinţii stricaţi şi vor râde toate fetele de el, atunci cu siguranţă va freca periuţa aia prin gură de mama focului până va da de alb şi va avea un zâmbet cuceritor care va face toate fetele să îl admire… Sau, cel puţin, să nu îl bage în seamă, care e şi ăsta un fel de ideal…

Indiferenţa celorlalţi faţă de noi este starea care ne linişteşte şi ne dă încredere că ceea ce facem este bine. Nu vrem să ieşim în evidenţă cu nimic, vrem să fim lăsaţi în pace, cu noi înşine, să fim acceptaţi în grup, împreună cu ceilalţi şi atât, astfel încât să ne putem desfăşura rutina zilnică nestingheriţi. Pentru că, dacă va interveni cea mai mică băgare în seamă, fie ea pozitivă ori negativă, liniştea noastră s-a dus.

Dacă, spre exemplu, într-o zi n-ai să te îmbraci cu uniforma de şcoală/ muncă, ci ai să iei pe umeri un halat de spital, atunci cu siguranţă liniştea ta pe respectiva zi va fi stricată totalmente. Vei fi băgat în seamă de toţi fie cunoscuţi, fie necunoscuţi. Chiar dacă nu ţi va adresa cineva verbal, privirea lui insistentă şi grăitoare va fi suficientă pentru a te face să te simţi neconfortabil, departe de zona Zen.

Aşadar, da, iată un paradox: căutăm indiferenţa. Asta dacă nu ai energiile necesare pentru a căuta admiraţia. Pentru indiferenţă nu îţi trebuie cine ştie ce talent, e suficient să observi cum se comportă cei din jur şi să îi imiţi pe cât de fidel posibil, dar pentru admiraţie, ei da, aici îţi trebuie ceva în plus. Îţi trebuie în primul rând mobilizare şi în al doilea rând talent. Extrem de puţini oameni vor fi admiraţi fără să facă nimic. Doar dacă posedă cine ştie ce calităţi nemaiîntâlnite: un ochi în frunte, trei mâini, părinţi miliardari etc.

Dacă vrei să fii admirat, îţi trebuie musai ceva anume, o calitate greu de dobândit: puterea de a tatona limitele, de a atinge doar un pic marginile standardului, cu vârful degetului, destul ca să ridici o sprânceană, dar nu suficient ca să stârneşti o încruntătură. Fiindcă cine sare fie şi cu un milimetru calul, ţineţi minte: va râde lumea de el, adică va trece în derizoriu, în nulitate. Nu va mai fi luat niciodată în serios şi tot ce îşi va fi plănuit să facă, va fi compromis.

O femeie care iese din casă îmbrăcată doar în chiloţi şi maieu va stârni cu siguranţă râsul (şi/ sau admiraţia perversă a unora), o femeie, însă care va şti să îmbine vestimentaţia tatonând doar puţin limitele decenţei şi a vulgarului va fi admirată şi poate chiar invidiată.

Evident că sunt şi variaţii în interiorul Marelui Standard ca un fel de subcategorii în funcţie de vârstă, statut social, sex, stare civilă şi altele: vârstnicii nu se vor comporta precum tinerii, un intelectual nu va arăta ca un manelist, un manelist ca un rocker, un celibatar nu se va comporta ca un ins căsătorit, un părinte ca unul fără copii ş.a.m.d.

Deci nici măcar nu ai voie să te conformezi altei categorii, trebuie să rămâi în ramura ta de vârstă şi de standard ca să nu pici ca nuca în perete şi să fii, aţi ghicit, etichetat, ridiculizat…

Şi asta se poate transforma foarte uşor în obsesie: să faci tot posibilul ca nu cumva să râdă lumea de tine. Teama de opinia publică este covârşitoare. Extrem de puţini au nebunia să iasă din tipar, să se manifeste liber, fără clişee, iar majoritatea dintre aceştia sunt marginalizaţi, criticaţi, condamnaţi, neînţeleşi. Nu e uşor deloc să fii altfel cu toate că se bate mare monedă pe sintagma asta. De fapt, se bate atât de mare monedă, încât, a devenit standard… Trebuie neapărat să faci ceva ieşit din comun, ceva strigător la cer chiar, ca să fii acceptat de grupul din care crezi/ vrei să faci parte. E aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie.

Florin Lăzărescu cita foarte bine din David Le Breton într-o postare recentă de pe Facebook: „Indivizii se supun, fără să conştientizeze neapărat, somaţiilor unui câmp social, sub masca unei aparente exercitări a libertăţii”.

Nimeni nu face ceea ce vrea aici, în societate. Deşi sună ca o sentinţă definitivă, ăsta e adevărul. Suntem condamnaţi cu bună ştiinţă. Facem majoritatea lucrurilor pentru ceilalţi şi foarte puţin pentru noi. Suntem altruişti fără să ne dăm seama, cu zâmbet împietrit de egoist. Unii chiar am uitat cu totul să recunoaştem ceea ce ne place cu adevărat. Suntem setaţi din copilărie să facem doar ceea ce se conformează standardului şi doar asta ne dă ceea ce numim, din lipsă de alte repere, satisfacţie… Ceea ce place tuturor trebuie să ne placă şi nouă, prin urmare asta facem. Ne autosugestionăm din inerţie fără încetare.

Şi astfel suntem ceea ce suntem: o repetiţie la nesfârşit, o armată de animăluţe îmbrăcate la fel, cu aceleaşi obiceiuri, plăceri, opinii, fobii, idealuri, destine.

Te simţi cumva liber? Ai grijă, s-ar putea să faci parte dintr-un grup de care nici măcar nu ai habar…

Briscan Zara este doctor în filologie, scriitor şi publicist