Războiul Crimeei. Crimele războiului

„Istoria se repetă: prima dată ca tragedie, a doua oară ca farsă” ne învăţa, doct, tovarăşul Marx. Deocamdată, agresiunea neprovocată, barbară şi ilegală a Rusiei faţă de statul independent şi suveran Ucraina, relevă frisonante şi tragice similitudini cu Răzbiul Crimeei din secolul al XIX-lea. Istoria pe care am învăţat-o la şcoală în timpul comunismului postbelic a subliniat mai ales perspectiva românească asupra perioadei principatelor sau, după 1862, a statului România. Analiza contextuală, geopolitică a fost, de regulă, ecranată de discursul naţionalist rareori fiind lăsată, eventual doar ca detaliu, în analizele specialiştilor prezentate în lucrări academice. Puţină lume ştie, spre exemplu, că, până la 1877, teritoriul principatelor a fost teatru de război şi invazii repetate ale Rusiei, aflată în perpetuu conflict cu „bolnavul Europei”, Imperiul Otoman, care, de câteva secole era putere suzerană a Moldovei şi Ţării Româneşti. Cum însă armata otomană lua numai bătăi de la imperiile concurente, a fost obligată, prin tratate de pace defavorabile, să tot cedeze teritorii din ţările care-i plăteau bir şi pe care ar fi trebuit să le protejeze. Pierde astfel Bucovina în favoarea Austriei habsburgice, după pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774, Moldova dintre Siret şi Nistru către Imperiul Ţarist, după pacea de la Bucureşti din 1812, şi transferă Rusiei administrarea Moldovei şi a Valahiei după pacea de la Adrianopole din 1829. Începând cu acest moment, Rusia devine pentru ţările româneşti putere protectoare, iar contele Kiseliov asumă, în calitate de guvernator, modernizarea lor pe palier constituţional (Regulamentele Organice), militar, sanitar şi instituţional. Din nefericire, dincolo de lucrarea admirabilă a lui Kiseleff, care instalează, în 1834, domnitori pământeni pro-ruşi, Rusia înţelege termenul de protectorat ca fiind o invitaţie la expansiune şi la transformare a Dunării în graniţa naturală dintre ea şi Turcia. Astfel că, în calitate de „protectoare a credincioşilor ortodocşi” din Imperiul Otoman, ocupă militar „Principatele Dunărene” în 1853 declanşând Războiul Crimeei, adică primul conflict în care cele mai importante puteri occidentale, Anglia şi Franţa, se alătură Imperiului Otoman pentru a respinge tendinţele expansioniste ale ţarului spre Europa şi pentru a sprijini drepturile creştinilor catolici şi protestanţi de a avea acces la bisericile istorice legate de Isus Hristos din Palestina, unde Rusia preluase controlul şi le administra doar în favoarea pravoslavnicilor ortodocşi. Războiul Crimeei se va încheia finalmente cu zdrobirea Rusiei ţariste, dar va însemna intrarea în scenă a războiului modern a cărui dezvoltare tumorală va asfixia, tragic, secolul XX. Însă nici Rusia secolului XXI nu pare a fi învăţat ceva din lecţia sumbră a celor două războaie mondiale, iar similitudinile cu conflictul sângeros numit Războiul Crimeei sunt departe de a fi doar o neobişnuită coincidenţă cu barbaria de acum. Căci similitudinile sunt stranii.

În primul rând, desigur, nesimţirea cu care liderii ruşi încalcă tratatele internaţionale semnate anterior. Dacă în secolul al XIX-lea ţarul Nicolae I ignora brutal semnătura lui Alexandru I pe tratatul de coexistenţă a marilor puteri semnat, în 1815, în urma Congresului de la Viena (că de pacea de la Adrianopole nici nu mai vorbim!), te-ai fi aşteptat ca Rusia secolului XXI să manifeste mai mult bun simţ şi să asume, ca o ţară ce se pretinde civilizată, semnătura dată la Budapesta, în 1994, prin care garanta suveranitatea Ucrainei în schimbul celor 1700 de focoase nucleare pe care guvernul ucrainean i le înapoia (că despre Tratatul de la Helsinki privind inviolabilitatea frontierelor în Europa postbelică nici nu mai vorbim!). Sigur că nimeni nu se aştepta de la un „pitic palid şi reptilian” (cum l-a descris, plastic, Madeleine Albright) să aibă onoare, dar, totuşi, o ţară ca Rusia nu poate supravieţui fără onorabilitate, dacă vrea să fie luată în serios ca o mare putere civilizată. Cine va mai da, de azi înainte, doi bani pe cuvântul mujicilor trădători? Cine va mai lua în serios semnătura lor pe vreun act diplomatic?

Apoi, în 1853, Rusia a fost pusă la respect prin blocadă economică şi prin superioritate militară. Flota de la Marea Neagră i-a fost spulberată, iar Peninsula Crimeea a fost ocupată militar de forţele occidentale, înfrângerea de pe câmpul de luptă fiind singurul mijloc de convingere a conducerii ţariste să semneze tratatul de pace, Rusia pierzându-şi astfel statutul de putere protectoare a principatelor în favoarea Franţei şi Angliei care au devenit, în urma Congresului de la Paris, din 1856, „puteri garante” care au asigurat alegerea unui domnitor pământean (cu avizul Sultanului, rămas „putere suzerană”, desigur!). Aşa a fost posibilă şmecheria politico-diplomatică cu alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite trei ani mai târziu.

Nu în ultimul rând, acel conflict a deschis sinistra tradiţie a jafului sângeros al populaţiei civile, precum şi al ororilor de pe front (cadavrele şi răniţii folosite ca ziduri de apărare, masacre şi torturi etc.), practici care erau obişnuite printre barbari, nu printre cavalerii medievali occidentali. Şi atunci, ca şi acum, troglodiţii asasini beţivani ai armatei ţariste nu au putut fi opriţi şi puşi la respect decât prin frică.

Dincolo însă de similitudinile arătate mai sus, Anschluss-ul Crimeei din 2014 a fost cu mult mai mult decât semnalul că „noul ţar” vrea să-şi întindă protectoratul asupra unui teritoriu vecin. Am scris şi atunci în acest colţ de pagină că meschinul emul crud de la Moscova al lui Hitler, porneşte o agresiune rasistă de tipul aceleia care a declanşat Cel de-al Doilea Război Mondial şi că semnalul smintelii putiniste a fost dat chiar după summit-ul NATO de la Bucureşti, din 2009, când a atacat Georgia. La fel ca şi în cazul rasismului lui Hitler, Putin îi consideră pe ucraineni suboameniⁱ şi nu se sfieşte să propovăduiască ştergerea lor de pe faţa pământului. Da, e suficient de pervers încât să ştie ce ar fi însemnat un discurs antisemit pe faţă astfel încât din zvastica fondatoare nu a păstrat decât jumătatea ne-evreiască sub forma mânjitului simbol Z. Şi, tot la fel, a mizat pe faptul că lăcomia şi interesele economice vor prima, iar ţările occidentale vor înghiţi această mârşăvie cu noduri, dar o vor înghiţi având în vedere proiectul ideologic expansionist al lui Dughin cu „Eurasianismul” şi presiunea oligarhilor nesătui din Vest.

Cum tocmai se împlineşte un an de la monstruoasa lor agresiune, îi urăm Rusiei să sfârşească la fel ca în Războiul Crimeei, iar lui Vladimir Vladimirovici să refacă finalul apoteotic al ultimului ţar!

ⁱCam cum îi consideră pe români şi bulgari cancelarul austriac Karl Nehammer împreună cu Ministrul de Interne Gerhard Karner, ambii emuli entuziaşti ai dictatorului Engelbert Dolfuß, părintele Austrofascismului. Vezi, între altele: https://metropole.at/the-ongoing-controversy-over-austrofascism-explained/ 

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor