Refracţie

În fapt, extinzând semnificaţia termenului ”ochi”, este vorba de sensibilitatea specială a persoanelor (în special a copiilor) cu autism. Plecând de aici, realizatorii performance-ului au în vedere din perspectivă psihologică faptul că aceşti copii cu autism au un univers senzorial fascinant: percepând stimulii într-un mod complet diferit faţă de ceilalţi, copiii cu autism pot avea o acuitate vizuală ieşită din comun (o uimitoare capacitate de a transpune limbajul abstract, literele în imagini) sau abilităţi neobişnuite (care s-ar apropia de ingenioasele meşteşuguri ori arte întâlnite la chinezi, cum ar fi celebra sculptură în orez ce necesită migală, îndemânare şi ingeniozitate).

Pe de altă parte, tot din punct de vedere psihologic, se pune problema empatizării între un copil cu autism şi un altul şi, de asemenea, cea a dificilei integrări în societate a copiilor cu autism. În acest sens, copiii cu autism se recunosc unii pe alţii (eye to eye) şi au o comunicare tacită, în timp ce în rest nu se pot adapta prea uşor cu ceilalţi. Ne-am învăţat să catalogăm normalitatea în funcţie de regula pe care o conferă majoritatea, însă lumea interioară uimitoare şi sensibilitatea exacerbată a copiilor autişti îi fac pe copiii autişti demni de admiraţie şi de a fi invidiaţi. Iată ce declara regizorul Radu Afrim într-un interviu despre copiii autişti: ”Lumea interioară a copiilor autişti e atât de misterioasă încât de câte ori aud pe cineva care-mi enumeră câteva din trăsăturile autiştilor mi se face jenă. Şi asta pentru că eu consider că un om e definit în cea mai mare parte de lumea lui interioară”. Radu Afrim este un regizor preocupat să scoată la lumină fragilitatea umană, prin spectacolele sale care dovedesc doar că viaţa bate teatrul şi, dat fiind că a lucrat foarte mult cu Nicoleta Lefter, tind să cred că a avut o influenţă aparte asupra evoluţiei ei ca artist şi om.

Copiii autişti diferă de ceilalţi prin faptul că au o perspectivă diferită asupra lumii, în ceea ce priveşte simţurile şi sensibilitatea, incompatibile cu a celorlalţi şi sunt foarte greu de înţeles. Se deschid două lumi diferite şi e nevoie de o punte de legătură între ele, de un efort venind din ambele părţi pentru ca un copil autist să se poată adapta. Adaptarea lor e cu atât mai dificilă cu cât lumea căreia ar trebui să i se ofere nu e nici pe departe la fel de bogată ca lumea lor interioară. Acesta e în linii mari conceptul de bază al spectacolului, la care se adaugă faptul că aceşti copii nu înţeleg lumea exterioară, dar, dacă ar avea posibilitatea să o facă, nu ar putea suporta ipocrizia, maliţiozitatea, nepăsarea celorlalţi ori faptele lor reprobabile şi nu ar accepta multe din lucrurile care nouă, celor aşa-zis normali ne par a fi cât se poate de fireşti.

Dincolo de implicarea unor copii autişti în performance, conferindu-i acestuia o valoare afectivă şi aducând lucrurile mai aproape de spectator, pus în postura de a-i simpatiza pe micuţi şi de a empatiza cu situaţia lor de a fi altfel sau de efectele speciale audiovideo, spectacolul are preponderent o valoare de document, insistând asupra caracteristicilor copiilor autişti, care îi fac altfel decât ceilalţi, un rol extrem de important având sub toate aspectele deja enumerate actriţa Nicoleta Lefter, dar şi ceilalţi doi performeri. Sub aspect documentar, aflăm foarte multe lucruri despre copiii autişti, ce le place şi ce nu le place, ce tolerează şi ce nu, ceea ce îi sperie, cum îi obosesc mulţimile ori îi deranjează aglomeraţia, discuţiile îndelungi cu oamenii, ce vise, visuri ori coşmaruri au, lucruri care ar trebui respectate, măcar în aceeaşi măsură în care pretindem respect pentru cei mai în vârstă ori cu mai multă experienţă. De asemenea, ni se dezvăluie că viaţa din spatele peretelui de sticlă ce-i desparte de ceilalţi e de o profunzime nebănuită. Sub aspectul efectelor speciale menţionate, prestaţia Nicoletei Lefter, dedublată între proiecţie şi performance live e de o precizie uimitoare, geometrizând, sugerând, exprimând prin gesturi ceea ce redă şi prin textul de spectacol. Un scrâşnet greu de suportat, sound-ul e în acord cu anxietatea generalizată resimţită de copilul autist atunci când ia contact în mod forţat şi brutal cu lumea exterioară.

Sub aspectul impactului emoţional şi al empatizării cu spectatorul, momentul exprimării fricilor, din ce în ce mai alert, cu performerul ascuns într-un costum de tip salopetă cu glugă şi rotindu-se într-un scaun e de mare intensitate (”mi-e frică de tunete”, ”mi-e frică de îmbrăţişări”, ”mi-e frică de pedeapsă”, ”mi-e frică de picăturile de ploaie”, ”mi-e frică de mulţime”, ”mi-e frică să te ating”, ”mi-e frică de ce-i în capul meu”, ”mi-e frică de alţi oameni”, ”mi-e frică să-mi pierd controlul”, ”mi-e frică să nu greşesc”, mi-e frică de singurătate”, ”mi-e frică să exist”…). Momentul acesta e foarte important în ceea ce priveşte empatizarea cu sala, pentru că, în afara fricilor extreme, orice om s-ar putea recunoaşte într-o măsură mai mică sau mai mare în vreuna anxietăţile exprimate paroxistic. Fiecărui om îi e frică de ceva şi are, fără îndoială, un răspuns la întrebarea despre cea mai mare temere a sa, fie că o conştientizează, fie că nu, fie că o acceptă, fie că nu, fie că aceasta îl aduce în pragul nebuniei, fie că nu.

Tu de ce te temi cel mai mult? După ce vezi acest spectacol, fie că e vorba de terapie prin artă, fie că nu, înţelegi că nu trebuie să te temi de nimic.

(Refracţie. O perspectivă asupra autismului, un program cultural finanţat de Centrul de Proiecte Culturale al Municipiului Bucureşti – ARCUB şi Primăria Municipiului Bucureşti, echipa: actriţa Nicoleta Lefter, Silvia Călin, coregraf, Andrei Ostrowski, elev, Velica Panduru, scenografie şi light design, George Stănciulescu, sound design, Mihai Păcurar, video art, Adi Bulboacă, multimedia, Ruxandra Bunea, psiholog, manager de proiect: Rodica Buzoianu, producător: Asociaţia UMA ED ROMÂNIA, partener: Control Club, un spectacol având ca punct de plecare romanul Anei Dragu, Mâini cuminţi. Copilul meu autist)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)