Remanenţe protocroniste în înţelegerea unor momente importante din istoria creştinismului românesc (II)*

Nu obişnuiesc să răspund la comentariile pe marginea articolelor mele, nici la cele pozitive, nici la cele răuvoitoare, făcute sub adăpostul anonimatului. Fac acum o excepţie, căci unul dintre aceste comentarii, deşi semnat (ironic oare?!) cu numele unui mare şef nazist, vădeşte sinceritate şi o oarecare coerenţă, în afară de chestia cu Orwell, care mi se pare deplasată. Dincolo de obstinaţia de a sublinia contribuţiile românilor la progresul umanităţii, apreciez însă că poziţia preopienentului meu anonim este alături de obiect. Căci în textul meu este vorba despre altceva, şi anume despre separarea necesară dintre obiectivitatea ştiinţifică şi sentimentul „patriotic”. În plus, protocronismul a fost şi rămâne, în toate formele lui, o aberaţie şi o maladie, oricât ar încerca să cineva să îl fardeze în altceva! Cât priveşte lista de priorităţi româneşti în ordinea creaţiei, chiar dacă fiecare dintre menţiuni ar fi corectă, asamblarea lor în scopul „glorificării neamului” este şi ridicolă şi contraproductivă. Cum ar arăta oare lista de „protocronisme” făcută de un grec, un francez sau un german? Patriotismul (nu s‑a observat că în textul meu acest cuvânt este pus în ghilimele, spre a semnaliza întrebuinţarea lui abuzivă!) este un complex de sentimente profunde, care nu se distribuie, nu se negociază, nu se recunoaşte, nu se conferă şi nu se retrage de cineva altcuiva. Nimeni nu este mai patriot decât altcineva pentru că aşa o afirmă el şi o confirmă vecinii şi amicii. Spun, desigur, o banalitate: Patriotismul, dacă este cazul, se pune la încercare prin fapte, nu prin sforăieli şi exagerări patriotarde. Nu declar în gura mare cât de frumoasă, deşteaptă, cinstită şi de neam bun este nevasta mea, decât cu riscul de a mă face ridicol. Cât priveşte Mărăşeşti şi Oituz şi Cotul Donului, mă jenez să reiau ceea ce am scris cândva, chiar în această rubrică, despre bunicii mei… În chestiunea spinoasă a mărturiilor scrise, tocmai pentru critica izvoarelor pledez, critică a izvoarelor care nu poate fi făcută de urechiştii de la televizor sau de cei ascunşi în spatele unor pseudonime, nici de primari animaţi de patriotism local, ci de SPECIALIŞTI, filologi, arheologi, epigrafişti, documentarişti, arhivişti, istorici etc., adică de persoane care şi‑au dedicat ani sau decenii din viaţa lor pentru cunoaşte instrumentele meseriei, între altele şi pentru a învăţa limbile vechi spre a înţelege textele. Dragul meu „Erich” – întrebarea este retorică! –, dacă vrei să îţi repari instalaţia de climatizare, chemi un prieten care îţi împărtăşeşte obsesiile, sau un meşter priceput? Tot aşa, dacă nu ştii latină, nu poţi combate cu argumente interpretările tendenţioase ale cronicarului anonim al regelui Bela, de exemplu. De altfel, despre patriotism, naţionalism, universalism voi scrie mai pe larg în cadrul acestei rubrici într‑un viitor apropiat.

***

Nu rezist tentaţiei de a da un exemplu de asemenea neghiobie, fabulă senzaţionalistă, sau, ca să zic aşa, mai blând, „mit ştiinţific”. Povestea mă amuză şi ar trebui să mă încânte, căci este vorba chiar despre satul meu natal. Câţiva arheologi amatori, ingineri de profesie cărora, culmea!, li s‑au asociat şi persoane care par serioase, afirmă în scris, în mod repetat, că în satul Seimeni de pe malul dobrogean al Dunării ar exista nişte construcţii misterioase, atestând evenimente epocale, care ţin de începuturile istoriei şi civilizaţiei umane. Aceşti erudiţi de ocazie cred că au dat acolo, privind imaginile din satelit, peste semne clare ale intervenţiei unor forţe supraterestre! Pe scurt, concluzia ar fi „Seimeni este locul unde începe istoria umană”. O fantezie „pioasă” de acelaşi fel este cea cuprinsă în povestea despre cum „pământul românesc este grădina Maicii Domnului”, împărtăşită de destui prostovani!

Cât ar trebui să fiu de fericit că în satul meu natal, Seimeni, a început istoria! Despre ce e vorba, de fapt? Din satelit se văd nişte cercuri foarte interesante, mari, egale între ele şi grupate într-o anumită ordine geometrică. Aceste cercuri, afirmă „nevinovaţii” noştri impostori, nu puteau fi făcute decât de nişte forţe extraterestre ş.a.m.d. În realitate, ca om al locului, cunosc bine acele mari ligheane de pământ acoperite cu iarbă, căci ele se află pe dealul de deasupra satului, la câţiva metri de casa părinţilor şi acolo mi‑am petrecut copilăria. Ele, aceste adâncituri ideale pentru joacă, se numesc armane. Bunicii noştri, acum o sută de ani, secerau grâul, orzul sau secara cu mâna, făceau snopi, pe care îi cărau cu căruţele de pe câmp şi îi treierau apoi în aceste arii. Un arman era deci un fel de lighean în pământ, cam de vreo 15-20 metri în diametru, în mijlocul căruia bunicii noştri înfigeau un stâlp de care legau căpăstrul cailor, pentru a‑i face să alerge circular. Caii trăgeau peste spice un dispozitiv simplu, o piatră cilindrică, iar acesta era treieratul, desprinderea boabelor de paie. De ce armanele erau plasate pe dealurile din jurul satului şi nu direct în câmp? Simplu, căci acolo, pe deal, deasupra Dunării, vântul sufla mai puternic şi cam tot timpul anului, inclusiv vara, uşurând vânturatul boabelor, adică separarea lor de pleavă. Ceea ce este realmente fascinant în sine e faptul că pietrele acelea pe care le trăgeau caii după ei prin armane, erau, multe dintre ele, segmente de coloane antice, romane sau greceşti, luate de-a dreptul din ruinele cetăţilor romane de la Dunăre, Axiopolis, Capidava, Noviodunum… Nu erau din marmură ca la Atena, Roma sau Alexandria, ci modeste, săpate din calcarul local. Aceasta este o realitate suficientă să ne înaripeze imaginaţia şi să ne încălzească sufletele de patriotism local, dacă o dorim! Ce să mai spun de zecile de opaiţe care ieşeau mereu la lumină, sub sapă, prin grădinile oamenilor! Copil, în urma plugului prin care se ara adânc ogorul pentru viitoarea vie a părinţilor mei, am adunat o mică colecţie de asemenea opaiţe şi de cioburi de ceramică antică. Pământul Dobrogei, în special malurile Dunării şi ţărmurile mării, musteşte de asemenea obiecte. Asta da, e fascinant şi este realitate, este istorie, nu invenţie. Cum realitate pură este şi faptul că la capătul Troinei mele, câţiva kilometri în aval, se află un alt loc magic al hoinărelilor mele adolescentine, dealul Columbia, unde au fost găsite statuetele gânditorului şi a soţie sale, botezate ulterior „de la Hamangia”. Mie, dragă „Erich”, îmi ajunge!

Închid acest lung preambul şi ajung la prima temă a expunerii mele, despre începuturile creştinismului românesc.

*Textul faţă are la bază conferinţa pe care autorul a susţinut‑o în cadrul Colocviilor de la Putna, ediţia a XIII‑la, 22-25 august 2019.

(Autorul, lângă ruinele cetății Capidava)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi