Replica. Eseu pedagogic

Ziua audierii şefei DNA la CSM, în prezenţa ministrului Justiţiei va rămâne în anale. Redundant în toate, inclusiv în gesturi, aroganţă şi morgă academică, ministrul ultrapolitic a desfăşurat, cu asupra de măsură, un rechizitoriu folcloric, adică o lălăială disonantă cu importanţa şi sobrietatea momentului. Profesorul a murit demult, pentru a face loc inchizitorului. Care profesor din lumea aceasta îşi execută fostul învaţăcel (i-a fost jurat în Comisia de doctorat şefei DNA) fără drept de apel? Ştiu acest adevăr simpu de când predau eu însumi: dacă profesorul nu încurajează şi nu găseşte nicio calitate elevului/ studentului, misiunea lui este nulă şi neavenită. Poţi fi aspru, dar nu poţi să abdici de la un minim pedagogic. Poţi greşi în evaluare, poţi fi nervos ori tracasat, dar nu poţi fi nedrept sistematic, până la capăt, deci diabolic. Ştim aceste adevăruri pedagogice de când lumea, dar cu deosebire de la Comenius încoace. Văzându-l pe profesorul Toader recidivând şi adăugând nu argumente ori “fapte şi acte” noi, ci punând gaz pe foc, mi-am zis: profesorul nu mai există. Există doar un ciorchine de răutate şi un executant nervos, dezlânat şi transpirat. Pământul îi fugea de sub picioare. “Argumentele” se lichefiau. Stăpânirea de sine a profesorului, ministrului, premiantului şi ce-o mai vrea el a fost secerată de ranchiună şi de un penibil complex de superioritate. S-a prezentat exact aşa cum nu trebuia, cum orice tratat ori cutumă de comunicare demonstrează: nu-ţi minimaliza preopinentul şi nu-ţi da aere de magistru. Să mai invocăm, în breviar, regulile elementare de conduită ori bunele maniere?

Ministrul a început prin a-şi sfida colegii din CSM, admonestându-i că nu vorbeşte pentru ei, întrucât ştie deja decizia lor, ci pentru a sugera că auditoriul lui este poporul. Care popor? Există un singur “popor” căruia ministrul i se mai poate adresa, de acum: “poporul” captiv de la Antena 3 şi RTV, plus “poporul” adus cu autocarele din judeţele penalilor. Poporul viu e în stradă. Veniţi să luaţi act despre ce gândeşte! S-ar putea să fiţi surprins de inventivitatea, curajul şi demnitatea lui. Apoi, “profesorul” şi-a încriminat colegii pentru ignoranţă. Iar aceştia au avut decenţa şi înţelepciunea să nu intre într-o polemică inutilă cu ministrul politruc. Superbă lecţie de pedagogie.

“Marele specialist” (opinia propagandei de partid) ne-a oferit în reluare o însăilare folclorică de acuze, supoziţii, bănuieli şi inexactităţi. Am făcut un exerciţiu imaginar de întoarcere în timp, pentru a asista la o farsă judiciară oarecare din anii 1950: procurorul îngrămădeşte acuzaţii fără noimă, iar judecătorul le confirmă şi întăreşte. Sentinţa era deja dată. Instanţa interpretează doar un ritual. Speţa penală curentă în anii aceia era defăimarea patriei. Ei da, în rechizitoriul sau, domnul ministru a introdus pe lista argumentelor închizitoriale ceva foarte apropiat de culpa defăimării. Prin interviurile date în exterior, şefa DNA ar fi periclitat, vezi Doamne, interesele României. Halucinant! Am crezut că am un coşmar: domnul ministru a reacreditat culpa “defăimării patriei”. Veniţi voi jurişti ai României şi spuneţi-vă opinia! E posibil să invoci o asemenea vină în anul 2018, într-un stat de drept, membru al UE? Şi un student de la Educaţie fizică ar putea să-i demonteze ministrului acest argument de un tezism politicianist orb.

În fine, a venit replica Laurei Codruţa Koveşi: documentată, riguroasă, profesionistă şi detaliată. Deşi vizibil emoţionată, LCK a demonstrat că-şi merită poziţia.  A arătat calm şi stăpânire de sine, decenţă şi politeţe, bună creştere şi bun simţ. I-am urmărit discursul cu un interes profesional, curios să văd cum se descurcă ucenicul în dialog cu magistrul. La finele expozeului, mărturisesc faptul că am empatizat cu ea şi mi-am zis: ucenicul şi-a surclasat maestrul în mod categoric şi fără drept de apel. Ce face maestrul în atari împrejurări? Dacă are decenţă, el se retrage în linişte. Nu ameninţă şi nu face apel la popor. Atunci când eminentei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care înseamnă ceva cert în cultura noastră, un student i-a reproşat apetitul pentru Goethe, într-o vreme în care mai nimeni nu-l mai citea, domnia sa şi-a dat automat demisia de la catedră. Mărturisirea emoţionantă îi aparţine. Vine vremea când şi maeştrii ori miniştrii trebuie să se retragă. Şi vremea aceea a venit. Toate cele 20 de acuze au fost demontate riguros. “Nu m-aţi convins!” a fost replica, şchioapă, a închizitorului. Răspunsul, magistral, al încriminatei: “Nu sunt aici pentru a vă convinge, ci pentru a oferi analiza mea”. Şi eu mă întreb: de când “convingerile” sunt argumente? Convingerile erau sursă de drept şi temei de acuzaţie în anii 1950, în procesele politice. Analitic, măsurat şi fără accente polemice, invers decât în expozeul acuzatorului, LCK ne-a oferit o lecţie de demnitate. Sunt profesor şi am încurajat dintotdeauna personalitatea studenţilor mei. Dacă nu o faci, care e raţiunea de a fi a profesorului.

Finalul dezbaterii a fost halucinant: neavând puterea de a-şi asuma înfrângerea, domnul ministru ne-a ameninţat cu recursul la popor. Să ne aşteptăm la “justiţie populară”? Cu procese la sfatul popular şi la căminul cultural? Cu “acuzatori populari”?

Mihai Dorin este istoric şi publicist