Revelaţii

Am aflat recent nişte întâmplări din viaţa profesorului de Etică, Negu Copilan, demne de tot interesul. Mi-a atras atenţia, mărturisesc, un incident inexplicabil legat de acest filozof al moralei şi, curios din fire cum sunt, am făcut câteva mici investigaţii. Incidentul se referă la numirea lui Copilan – absolut justificat, judecând după numeroasele sale atribute intelectuale -, de către Rectorat, în funcţia de decan al Facultăţii de Metafizică Spontană şi, aproape instantaneu (nici măcar a doua zi, ci chiar în ziua validării lui în Senat, ba chiar pe parcursul şedinţei senatoriale respective!), revocarea sa de urgenţă. Ce se întâmplase? Se răzgândise subit profesorul şi îşi dăduse demisia? Făcuseră administratorii vreo greşeală birocratică şi nu puteau să o rezolve decât prin reluarea procesului de numire de la început? Senatorii universitari se arătară parcimonioşi cu informaţiile, aşa încât, întâlnindu-l, la un moment dat, pe protagonist, l-am întrebat direct care fusese cauza preluării celui mai scurt mandat decanal din, probabil, întreaga istorie academică a umanităţii? A zâmbit şi mi-a spus, am avut sentimentul, cu profundă duioşie: „Domnule profesor, am fost victima a ceea ce se cheamă îndeobşte defect ocupaţional, un reflex profesional necontrolat…”

Fostul decan a simţit că erau necesare explicaţii suplimentare şi de aceea a adăugat: „Nu s-a întâmplat prima oară, dar, admit, acum a fost cel mai spectaculos. Ştiţi prea bine, eu predau chestiuni legate de morală. Or, nu pot fi etician la catedră şi ipocrit în viaţa de zi cu zi! Prin urmare, în pragul oricărui tip de compromis social la care mă expune viaţa, voit/ştiut în prealabil, însă nedigerat suficient cerebral, cel mai adesea totuşi nevoit/neştiut, mi se activează, salutar, creierul moral şi, ca să o zic pe aia dreaptă, mă apucă năbădăile. Aşa l-am plesnit peste bot, în seara de 23 decembrie 1989, pe noul prefect – emanat din Revoluţie – al oraşului, atunci când, uitând contextul, insul s-a adresat răsculaţilor adunaţi acolo, din automatism, evident, dar la fel de eronat, cu apelativul tovarăşi. Am fost ulterior alungat, drept pedeapsă, din toate structurile urbane de conducere, deşi am intrat primul în Prefectură, printre tancuri şi miliţieni! Tot aşa mi-am fugărit decanul prin Universitate, când l-am auzit, la deschiderea anului şcolar, zicând că trebuie să fim mai flexibili cu devierile unor cadre didactice, întrucât, în fond, oameni suntem cu toţii. L-am prins, desigur, şi l-am făcut neom pentru câteva săptămâni. Am fost suspendat, aflându-mă la un pas de concediere…”

Negu Copilan a luat o scurtă pauză de meditaţie (o pauză de metafizică spontană, pesemne!). Apoi, a continuat: „Mă rog, am acţionat identic şi în alte împrejurări similare, plătind, după legea vaselor comunicante, un preţ extrem de mare. În cazul de faţă, nu mi-am imaginat nici o secundă faptul că acest surpinzător creier moral va găsi iarăşi raţiuni de manifestare. Mă înscrisesem la concursul de decan din proprie iniţiativă şi, culmea, fără speranţe semnificative. Cei doi contracandidaţi erau indivizi de calitate profesională şi, nu vă ascund, mă gândeam sincer că măcar unul dintre ei ar putea fi mai bun administrator decât mine. În plus, ambii aveau relaţii excelente cu actuala conducere a Universităţţi, şansele lor – până şi pe acest palier al deciziei subiective – părând mult mai consistente ca ale mele. Uluitor însă, am fost eu declarat câştigător şi, în consecinţă, numit oficial decan la şedinţa de Senat la care vă referiţi! A fost, în felul său, un episod unic în existenţa mea! Mereu s-a tras scaunul de sub mine, mereu am fost faultat, vai, grobian. Nu-mi venea să cred că mi se acordase credit, că eram, ultimativ, onorat cu o asemenea misiune nobilă – de a fi decanul Facultăţii de Metafizică Spontană! Vedeţi totuşi, misterioase sunt minţile noastre…”

Profesorul a revenit după o altă clipă meditativă: „Când mi s-a oferit cuvântul pentru a mă adresa, în noua calitate, comunităţii, ceva straniu s-a petrecut în conştiinţa mea. Unii ar spune că li s-a pus o pâclă pe creier. Nu, nu este aşa! Dimpotrivă, parcă mi s-a deschis creierul deodată şi am văzut lucrurile cu o claritate divină. Deşi m-am dus setat să-mi exprim gratitudinea, m-am trezit elaborând o diatribă – timp de de o oră şi jumătate, în faţa unui Senat paralizat de spaimă – împotriva racilelor învăţământului românesc, ai cărui exponenţi demonici se aflau chiar acolo, în frunte cu rectorul şi prorectorii trădători! Mizerabili, javre şi nemernici au fost – vă rog să mă credeţi! – cele mai politicoase cuvinte pe care le-am folosit…” „Bine”, am întrebat îngrozit, „şi, pe lângă revocare, nu v-au trimis şi la Comisia de Etică?” „Pardon!?” a strigat Negu cu un ton diferit. „Sugeraţi cumva că eu, filozof al moralei, trebuie să merg la Comisia de Etică?” Ochii îi luceau nebuneşte. Am făcut stânga împrejur şi am luat-o la goană cu Copilanul dezlănţuit în urma mea…

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi