Rezistenţa de la Casa Albă

Cotidianul The New York Times a dat publicităţii un text de opinie ne­semnat al unui înalt oficial în exerciţiu de la Casa Albă, prezentat redacţiei. The New York Times a precizat că autorul există, este în prezent în funcţie, este cunoscut, este singular – nu un autor colectiv. În op-ed, autorul descrie comportamentul isteric al lui Trump, impulsivitatea, preferinţa pentru oameni de stat autocraţi şi dictatoriali, pentru valori ne-democratice. Arată că preşedintele e un pericol pentru democraţie. Şi comunică opiniei publice că există un grup de oficiali la Casa Albă care lucrează din interior pentru a minimiza efec­tele negative ale politicii lui Trump. Op-edul foloseşte termenul de rezistenţă. „Un grup de oficiali s-au angajat să îi contracareze preşe­dintelui cele mai rele înclinaţii.“

Scrisoarea a generat reacţii variate, de la un pol la celălalt. Donald Trump a ţinut un fel de demonstraţie teatrală în Casa Albă, cerând The New York Times divulgarea numelui autorului, din motive de securitate naţională! Fiul său cel mare, care e investigat în afacerea imixtiunii ruseşti, a simpatizat cu tatăl într-un show TV pe ABC considerând textul de opoziţie dezgustător şi trist.

Discuţiile pe tema op-edului sunt legitime din perspectiva semnificaţiei pe care această iniţiativă o are pentru mecanismele democra­tice din America.

O primă categorie de reacţii privesc op-edul anonim ca pe un demers corect, necesar şi important. În primul rând pentru că arată lumii că există o activă opoziţie anti-Trump chiar în nuclerul său dur, unul republican. În al doilea rând, pentru că indică faptul că cei din imediata apropiere a preşedintelui îl găsesc incompa­tibil cu rolul de preşedinte, prin excesele furibunde, personalitatea narcisisto-isterică, şi alte calităţi asemenea.

„Semnificaţia op-edului este că arată faptul că republicanii au început să se gândească la felul cum se vor poziţiona în era post-Trump, indiferent de cum acest moment va veni“, a scris pe Twitter Mark Schmitt, candidat democrat la Senat, citat de New York Times într-un articol intitulat Reacţii la op-edul anonim. Este aceasta, într-adevăr, semnificaţia oricărei opoziţii. Noi românii ştim cel mai bine cum foştii comunişti, ori neo-comunişti , cu domnul Iliescu în frunte, s-au poziţionat ori au încercat să se poziţioneze drept rezistenţa din interiorul regimului. Situaţii similare au fost oriunde în momente de atac la democraţie ori de suprimare totală a ei. Deşi rolul rezistenţei din interior se cuvine apreciat până la un punct, sunt câteva aspecte care merită atenţie atunci când se analizează legitimitatea sa, moralitatea şi valoarea sa.

Primul se referă la moment şi la context: când este o rezistenţă anonimă din interior justificată? Se justifică ea într-o Americă de acum, când există totuşi mecanisme democratice în funcţiune? Răspunsul lui Barack Oba­ma, de pildă, la această întrebare e un nu categoric. „Nu aşa democraţia noastră trebuie să funcţioneze. Aceşti oameni (n.r. membri ai rezistenţei de la Casa Albă) nu sunt aleşi. Nu ne fac un serviciu prin faptul că promovează 90% din trăsneala care vine de la Casa Albă, iar apoi spun «Nu vă temeţi, noi prevenim restul de 10%». Nu aşa trebuie să meargă lucrurile. Asta nu-i normal“, a declarat el recent într-o vizită la Universitatea Illinois. Aşadar, potrivit acestui punct de vedere, atât timp cât America e un stat democratic, opo­zanţii trebuie să folosească mecanismele democratice pentru a preveni răul, abuzul de putere, guvernarea deficientă.

Declaraţia lui Obama aduce în discuţie un al doilea aspect: unde se trasează graniţa subţire dincolo de care rezistenţa din interior se transformă în complicitate. Istoria are numeroase exemple de complici ai terorii na­ziste, staliniste, comuniste etc., care au de­clarat că au fost de fapt autori ai unei interne opoziţii. Iar asta aduce în prim-plan tema anonimatului – un subiect fierbinte în contextul acestui op-ed. Căci ce anume ar justifica anonimatul op-edului – se întreabă unii – dacă nu dorinţa autorului de a-şi salva scaunul pri­vilegiat de la Casa Albă. Pe de altă parte, un beneficiu al anonimatului, subliniat de un profesor de la Naval War College, pe nume Tom Nichols, citat de New York Times merită consideraţie: „Dacă autorul ar fi semnat cu numele său adevărat, am vorbi acum despre cine este, unde a crescut, i-am diseca CV-ul, pe cine a servit, unde a lucrat şi ce face acum. Mesajul în sine al op-edului ar fi complet pierdut“. Valul de opinii contra anonimatului pare a fi mai mare decât cel al justificării lui, cel puţin la nivel perceptual. Desigur, motivul general nu e cel invocat de Trump – securitatea naţională – un posibil alibi pentru adevăratul său motiv, dorinţa de control şi spiritul vindicativ. Este un argument etic – cel al inte­grităţii autorului. Mai este un alt argument, care într-un fel le incorporează pe toate, şi pe care l-am găsit la un autor de la Washington Post: „Nu e nici o alinare să ştiu că indivizi anonimi, ce nu au fost aleşi conduc ţara în locul preşedintelui. În alte părţi, asta se cheamă lovitură de stat.“

Un ultim aspect la care mă refer e cel al eficienţei. Dacă într-adevăr există acest grup de opozanţi care încearcă să deturneze planurile lui Trump, publicarea acestor eforturi nu ajută deloc acestui ţel, ci dimpotrivă îl contra­carează.

În ochii unor aliaţi de-ai preşedintelui, op-edul ar fi neetic dintr-un alt punct de vedere; autorul ar încălca astfel jurământul de credinţă depus la numirea în funcţia de ofiţer public. Acest argument pică însă testul adevărului: „Jur solemn să apăr Constituţia Statelor Unite, împotriva tuturor duşmanilor, străini or do­mestici. Că voi fi credincios şi loial acesteia. (…) Că îmi voi îndeplini cu bună credinţă îndatoririle de ofiţer public ce îmi sunt încredinţate. Aşa să îmi ajute Dumnezeu.“

Emilia Chiscop a absolvit un master în politici de dezvoltare internaţională la Duke University unde, în prezent, coordonează programele educaţionale din cadrul „Duke Initiative for Science & Society“