Risipa ca necesitate

„Păcat să se piardă”, asta am auzit toate copilăria mea şi am crezut în această afirmaţie cu toată convingerea. Până azi.

În comunism simţeai cu adevărat înţelesul acestor vorbe pentru că aproape orice putea fi folosit, şi ar fost într-adevăr păcat să fie aruncat. Nu găseai pe atunci la gunoaie aproape nimic care avea cea mai mică posibilitate de reîntrebuinţare, asta pentru că, în cazul în care cineva ar fi aruncat acel obiect, sigur ar fi fost observat de un trecător şi asimilat, indiferent de statutul social al acelei persoane. Fiecare gospodar, proprietar de casă ori apartament, avea pe undeva o magazie sau un locşor unde să depoziteze lucrurile care puteau folosi cândva la ceva şi pe care o soţie sau alte persoane nepricepute le-ar fi aruncat. Bucăţi de scânduri (lemnul e valoros!), bucăţi de mobilă, aparate casnice defecte (poate că motorul mai poate fi folosit, sau carcasa ori ceva), şuruburi, cuie, capete de sârme, bucăţi de tablă sau alte resturi metalice, sticle goale, geamuri ş.a.m.d. Când trebuia să repari ceva prin casă şi aveai nevoie de un lucru, nici tu nu ştiai exact ce anume, mergeai direct la „magazie” şi cotrobăiai printre resturi. Aproape întotdeauna găseai ceva ce putea fi adaptat şi ziua era salvată.

Existau cazuri când balconul întreg era plin de „holoabe” de nu mai aveai loc să te mişti, iar proprietarul prefera să se certe săptămânal cu nevasta numai să le păstreze, că era păcat…

La ţară, situaţia era încă şi mai complicată. Acolo aveai şi grădină, pământ de cultivat, animale de îngrijit, păcatul de a le lăsa pe toate în voia Domnului era şi mai mare. De aceea ţăranii nu aveau timp nici să respire. Munceau până la epuizare, până îşi distrugeau chiar sănătatea ca să fie mulţumiţi, să aibă de toate, dar, mai ales, pentru că era păcat să se piardă. Puturoşii care lăsau totul în paragină şi stăteau toată ziua la rachiu nu erau bine văzuţi. În anii cu recolte bogate bucuria era la fel de mare ca supărarea pentru că se ştia: cu cât era mai mare acea recoltă, cu atât şi munca era mai multă şi mai grea. A lăsa un pom plin de roade necules echivala cu o crimă. Uite ce mere frumoase, cum să le laşi să se strice? Şi pere, şi nuci, şi prune, şi gutui. Cămara şi beciul se umpleau cu de toate, de multe ori în surplus. Marele avantaj al comunismului era că mâncarea prin magazine era pe spongi, aşa că gospodarii de la ţară erau la mare căutare pentru produsele lor, în marea majoritate date pe sub mână, la negru, orăşenilor. Maşinile celor din urmă se întorceau din provincie cu portbagajele pline cu de toate, carne, lapte, brânză, ouă, fructe, legume. Produse care ori nu se găseau deloc, ori foarte greu în mediul urban. De aceea îţi cam tremura inima când vedeai poliţia pe stradă, că mulţi exact după asta se uitau, după „trafic” ilegal de hrană. Cine are acum peste 40 de ani nu se poate să nu ştie măcar o poveste cu vreo rudă sau prieten care a mers la ţară să taie porcul şi s-a întors pe furiş acasă cu carnea în portbagaj şi inima cât un purice de frică să nu fie prins şi amendat.

Cine lăsa un pom necules pe vremea aia era un criminal, unul care lăsa flămânzi, indirect, alţi oameni din alte părţi ale ţării.

Azi, în schimb, lucrurile sunt exact invers. E ciudat cum se schimbă lumea, extrem de ciudat. Acum e aproape o virtute să arunci lucruri fără regrete, să nu îţi pese. La restaurant comanzi mult mai mult decât mănânci şi laşi jumătate de mâncare în farfurii pentru a fi aruncate. Nici măcar date la porci, ci pur şi simplu lăsate pe apa sâmbetei. Ba chiar, dacă mănânci tot din farfurie, eşti văzut drept cel din urmă flămând, un sărăntoc rupt în coate care nu are ce mânca acasă şi rade tot pe unde apucă. Ia suflă nasul de două ori în acelaşi şerveţel să vezi ce ochi o să facă cei din jur: |la e de UNIC| folosinţă, fată!…

Ţii prea mult timp o maşină? Eşti boşorog. Nu arunci hainele vechi? Eşti ciudat. Pui petece la o minge? Hai, bă, arunc-o dreacu’ şi ia alta! Televizorul încă funcţional este dat la gunoi pentru altul nou şi mai bun, uneori chiar sunt aruncate produse care au doar bateriile consumate.

Nu vreau să spun cât de mult purtam înainte o pereche de chiloţi ori ciorapi, că mi-e ruşine. Azi şi să vreau să fac asta, nu am cum să-i mai găsesc, că soţia, ca un prădător modern cu ochiul ager şi mirosul extrem de fin, îi trimite direct la gunoi la cea mai mică urmă de uzură. Paradoxul face că ne cumpărăm blugi rupţi în genunchi şi atât de uzaţi de zici că i-a purtat bunica la practică agricolă, ca să arătăm cool, relaxaţi, nepăsători, dar aceia sunt de fapt NOU nouţi, abia scoşi din fabrică, şi sunt spălaţi o dată la două zile.

Un gospodar contemporan nu mai are o magazie în care să îşi pună toate lucrurile şi resturile de care ar putea avea nevoie într-o bună zi prin curte/apartament. Uneori nici măcar nu are scule. Dacă apare într-o zi o defecţiune, merge direct la magazin şi cumpără un produs nou, oricare ar fi el. Foarte puţine lucruri se mai repară, acum majoritatea se înlocuiesc cu altele noi. Atelierele de reparaţii sunt extrem de rare şi doar pentru „săraci, zgârciţi, înapoiaţi, prinşi în capcana trecutului ori nostalgici ai comunismului”.

Consumerismul este legea. Copiii mei de clasă primară au mult mai multe haine, jucării şi gadgeturi de câte am avut eu în toată viaţa mea de până acum. Şi, ceva mai interesant: ei au aruncat până la această vârstă fragedă, o cantitate de lucruri cu care eu aş fi fost declarat putred de bogat şi şmecher de şmecher în copilăria, adolescenţa şi prima mea tinereţe. Şi suntem departe de a fi o familie avută, foarte departe.

Anul ăsta a fost la mine în curte inflaţie de prune. Toţi pomii au făcut fructe în draci, parcă a dat strechea în ei. La unul cu prune mari i s-au rupt o grămadă de crengi de la greutatea fructelor. Sub copac se făceau peste noapte mormane întregi de bijuterii albastre comestibile, frumoase, cărnoase, delicioase. Am dat sacoşe întregi cui am apucat, dar chiar şi aşa peste 90% au putrezit. N-aveam ce face cu ele, beciul e plin de compoturi si magiunuri, iar ţuică nu am nici timp, nici cele necesare să fac. Plângea inima de copil în mine văzând atâta pierdere. Am simţit la propriu tot timpul sentimentul păcatului de care vorbeam mai sus. Dar am strâns din dinţi şi mi-am repetat în gând: Învaţă să suporţi risipa! Nimic nu se pierde cu adevărat în lume, totul reintră în ciclul natural. Într-un final adormeam, dar visam numai draci care arată cu furcile spre mine…

Briscan Zara este scriitor şi publicist