Rubinul, răni, stări

Aşa: „poemul pe care l-am postat pe internet/ pe toate reţelele de socializare/ a început să prindă contur/ aşa din om în om din like în like/ din download în download/ din e-mail în e-mail până când…”.

Poet senzorial, balansând în permanenţă între interioritate şi exterioritate, între sufletesc şi citadin, Paul Gorban transpune în poeziile sale intimitatea domestică, trăiri, regrete, eşecuri, amintiri, pierderi umane, regăsiri, răbdarea sau speranţa, plonjând dinspre viermuiala cotidiană a oraşului spre meditaţii despre dragoste, moarte sau viaţă. Metaforele puse în joc sunt foarte puternice uneori, chiar dacă versul e alb, suplu, deloc încărcat, nicidecum excesiv ornamentat sau falsificat.

Foarte rar, persoanele dragi pierdute sau care fac parte din viaţa sa sunt numite, de cele mai multe ori poetul lasă loc unei splendide ambiguităţi, ambiguitatea fiind strict pentru cititor, nu şi pentru autor (femeia cu trupul cu două inimi, femeia care a murit, femeia căreia i-a murit cineva apropiat), alteori este concret (Bianca, Lucreţia). De cele mai multe ori, cotidianul e purificat, esenţializat, sublimat prin metafore care închid poemele. Astfel că realitatea imediată îşi găseşte un corespondent într-o irealitate mediată conceptual şi metaforic. De formaţie filosof, trecând deja prin câteva experienţe fundamentale disimulat relatate în volum, poetul a atins un moment important al carierei sale, dinspre întregul vieţii care poate fi privită prin intermediul lentilei poetice, spre preaplinul anumitor momente când cuvântul devine de prisos. Aşa s-ar explica trecerea de la glorificarea cuvântului, la nevoia de a esenţializa metaforic la început, miez sau final de poem, metaforele sale putând fi interpretate şi ca viziuni conceptual-metaforice asupra sentimentelor. Deşi Paul Gorban nu este, a nu se înţelege greşit, un poet conceptual.

Contrastele dintre versul concret şi cel metaforic (uneori poetul rămâne la comparaţia metaforică), pe parcursul aceluiaşi poem, sunt cele mai interesante din punctul meu de vedere. Când supermarketul îţi aminteşte de luminile de Paşte dintre morminte, iar cumpărăturile trimit la debaraua unde „să mă pot spovedi/ unui fluture care nu a învăţat/ încă nimic despre moarte”, când subsolurile colcăie de îngeri, de „îngeri născuţi cu moartea în sânge”, când o pisică îşi înfige ghearele, în timp ce „ca un şobolan/ mă dizolv în memorie”, când „luna cântă la trompetă”, iar „inima atârnă ca un rubin”, când cărţile se cumpără la reducere, dar deodată „cuvintele au început/ să curgă prin casă să umble/ pe străzile inutile ale visului”, când „iubirea dansează cu un grup de îngeri asasini”, când dintr-un „dulap plin de elefanţi cu diamante”, aceştia „ţin universul într-un perfect echilibru”, când rufele stau „întinse pe sârmă la soarele cardiac”, iar femeile îşi poartă „decolteurile sub formă de inimă” din multă „nevoie de puţină tandreţe” etc. devine evident cum metaforicul şi realul se întrepătrund.

Trăirile sunt iniţial intense, dar se estompează prin cuvânt în stare. Aburul, nudurile, contururile imprecise ale corpurilor, ale lucrurilor, o lume de chipuri, viscerală, dar mascată de jocul prezenţelor şi al absenţelor, respiraţia, buzele, singurătatea, aglomeraţia ş.a.m.d. contribuie la crearea acestor stări din poemele lui Paul Gorban. În acelaşi timp, Paul Gorban are preferinţe lexicale atât în ceea ce priveşte terminologia soft, diluată prin vers într-o stare, cât şi în privinţa celei strong, rezistentă prin cuvânt şi metaforă („elefantul cu diamante”, „lup”, „sânge”, „dric” etc.).

 Uneori, e cât se poate de ludic, în mod cu totul şi cu totul neaşteptat, deoarece starea generală e una de tristeţe, melancolie, suspendare pe fondul unei acute conştientizări a faptului că vom muri. Dintre toate, cel mai ludic moment e cel în care „gândacul roşu cu pete negre al Biancăi/ gândacul care încercând să traverseze/ tabla japoneză de şah din sufragerie/ a înfulecat regele şi apoi s-a aruncat/ la bec în disperarea tuturor” din „poveste pe tablă de şah”.

(Paul Gorban, rubinul ce curge pe răni ca o fiară, Cartea Românească Educaţional, 2019)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)