Să (nu) ţii morţiş să…

Club 8, am spus, printre altele, a reprezentat unul dintre motivele pentru care m-am întors din Tübingen, la începutul anului 2000, după ce petrecusem deja în 1999 câteva luni bune la Iaşi, când mi-a şi apărut volumul de debut (despre calitatea unui timp, Editura Outopos), în oraşul studenţiei mele. De altfel, în 2003 m-am şi „repatriat” oficial (oare de ce-am pus ghilimele?), pentru că plecasem în Germania (în decembrie 1993) cu aşa-zisul paşaport de plecare definitivă! Cum am tot spus, mai în glumă, mai în serios, până-n momentul acela, pe vremea începuturilor Clubului 8 (1997-1999) eu am fost cel mult „membru corespondent”. Pentru mine personal, dar cred că nu doar pentru mine, Club 8 a reprezentat o grupare de individualităţi intelectuale solidare în atitudine, compusă din poeţi şi prozatori diferiţi ca stil de exprimare, de scriere. O şcoală de dialog intelectual şi artistic, fără ca producţiile literare să poată fi asemuite între ele, lucru, zic eu, foarte important.

Întrebat de eventualitatea unui fel de mentor, n-am putut să nu subliniez că, pentru mine, prietenul şi poetul O. Nimigean a reprezentat şi reprezintă încă din studenţie reperul poetic, el fiind mai întâi cel care m-a făcut să-mi traduc poeziile din germană în română („ca să ştim şi noi ce şi cum scrii”), apoi cel care m-a tot îmboldit să public, ambele mele volume de poezii trecând mai întâi prin faţa ochilor săi de cititor-redactor necruţător. Şi, între noi fie vorba, oricât de bun ar fi, un volum nu poate deveni decât (şi) mai bun dacă autorul acceptă sugestiile unui redactor adevărat, cu simţ poetic!

În fine, întrebat de proiecte post-Club8, mi-am descris evoluţia pornind de la versul de deschidere dintr-unul dintre primele poeme scrise-n limba română: ţin morţiş să scriu şi eu/ despre Veneţia (despre Veneţia, 1987). Ei bine, spre deosebire de clamarea-mi asta hotărâtă („ţin morţiş să…”, tare mult îmi mai place vorba asta de când am auzit-o şi în mod cert mi-a inspirat decisiv şi poemul amintit), cariera mea scriitoricească nu s-a aşezat sub acelaşi „ţin morţiş să…”! Ţin-morţiş-ul în varianta activă a funcţionat pentru mine doar în puncte-cheie ale vieţii: de exemplu când am renunţat la Silvicultură ca să studiez (după un an ca muncitor necalificat) filologie – da, am ţinut morţiş să mă despart de o carieră de inginer silvic pentru a studia ceva legat de… litere, de literatură. Ori când am refuzat colaborarea cu Securitatea: ţineam morţiş să rămân nededublat, una cu mine însumi, iar, ca fapt divers, toate ademenirile dinspre ofiţerul care încerca să mă racoleze au fost parabile cu opusul: „Nu ţin morţiş să…” N-am folosit expresia, dar ideea asta era: nu ţineam morţiş să-mi vizitez rudele din RFG, nu ţineam morţiş să devin director de şcoală după absolvire etc. Apoi, n-am ţinut morţiş nici să plec din ţară (ca mai tot sasul ori şvabul) – că am plecat, în cele din urmă, pentru o perioadă, asta s-a datorat unui „accident” biografic, în urma căruia am plecat ca soţ în Germania, iar după ce s-a destrămat căsnicia… m-am întors. Sărind spre secolul nostru, după Club 8 eu unul n-am ţinut morţiş să public şi al doilea volum, chiar dacă se adunau poemele necesare şi a trebuit să insiste acelaşi prieten, poetul (şi romancierul şi eseistul şi traducătorul*) O. Nimigean ca să public, în cele din urmă, şi al doilea volum, ţara transformată-n vînt (CDPL, 2011). Care volum a avut soarta ţării din titlu. Trebuie să fiu mai atent la următorul titlu, de va fi cazul – şi poate va fi în 2023, când se fac alţi 12 ani de la precedentul volum de poezie.

P.S. Adaug şi o fotografie de, să-i zicem, istorie literară, pe care am făcut-o pe la începutul anilor 2000 (2003, cel mai probabil) cu o bucată de vitrină de la Casa Cărţii.

*De curând i-a apărut altă traducere din franceză, Imperiul binelui de Philippe Muray, la Editura Cartier din Chişinău! Un eseu-contrapunct definitoriu pentru epoca asta în care oamenii de bine din lumea occidentală (în sens larg, deci şi din România) încearcă să ne bage pe gât Binele cu majusculă, Binele acela nu al progresului, ci al progresismului ca nouă religie după defuncta utopie socialist-comunistă (oare?, căci încă respectiv iar s-au găsit destui să creadă în ea), predicat de progresiştii adepţi fără rest ai corectitudinii politice.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist