Sculptură în fildeş. Despre îndrăgostire

Avea sentimentul chinuitor că viaţa îl trăia pe el, că este o păpuşă de cârpă în mâna unui destin cinic şi implacabil, pe care nu l-a ales el însuşi şi pe care nu-l putea schimba orice ar face, că nimic nu are noimă. Însă, într-o noapte, când o minune şi jumătate îl ajutase să învingă temporar demonul insomniei, avu un vis. În minte, îi apăruse ceva extrem de vag, indiscernabil, un amalgam neobişnuit şi misterios de idee, emoţie şi fiinţă, care s-ar afla fosilizat într-un bloc imens de fildeş. Zorii l-au găsit cu dalta în mână, muncind frenetic, în aerul proaspăt al dimineţii, pentru a da o formă inteligibilă închipuirii ce părea să fi redeşteptat în el senzaţia de rost, ce îl abandonase din vremuri demult uitate. Visul lui se afla acolo, la doar câţiva centimetri; nu trebuia decât să îndepărteze straturile inutile şi sufocante de fildeş, pentru ca acesta să i se dezvăluie în toată splendoarea şi să prindă viaţă. Pe când era ucenic, maestrul său îi spusese că o statuie se află deja în blocul de piatră, marmură, fildeş sau lemn, ea fiind rodul imaginaţiei celui ce vrea s-o aducă la viaţă. Prin urmare, a sculpta nu înseamnă altceva decât a înlătura materialul în surplus şi a dezvălui forma aflată acolo dintotdeauna. Deşi schijele de ivoriu se desprindeau şi zburau haotic sub loviturile aprige ale dălţii şi ale ciocanului, sculptorul avea senzaţia că ar construi. O făcea cu un zel de care nu fusese capabil vreodată. Treptat, visul-statuie căpăta contur, deşi cioplitorul nu ştia cu precizie ce anume căuta. Îl construia, dar nu o făcea neapărat de o manieră pur raţională, calculată, logică, intenţionată, ci, mai curând, într-un mod semiconştient, urmându-şi intuiţia, flerul. Abia după ce trecuse binişor de jumătatea „proiectului”, înainte-mergătorul lui Rodin avusese revelaţia străinului din Ruinele circulare ale lui Borges. Însă, spre deosebire de acesta, ce visa să creeze un om prin forţa gândurilor, o fiinţă pur abstractă „pe care s-o impună realităţii”, el îşi dorea una adevărată, vie, în carne şi oase. Pe măsură ce lucra, iar fildeşul căpăta forme tot mai puţin abstracte, cu alte cuvinte, pe măsură ce visul său se „cristaliza”, ca să folosim un termen drag lui Stendhal, trupul său îşi recăpăta sufletul pierdut şi rătăcitor, care, totuşi, părea să nu-i mai aparţină în totalitate. Uneori, era cuprins de o melancolie indescifrabilă, indusă de lucruri, stări, fapte pe care nu-şi aducea aminte să le fi avut sau trăit vreodată, de o tristeţe fără obiect, difuză şi indefinibilă, amestecată cu ceva vag, indescriptibil, dar plăcut. Universul însuşi începuse să miroase a iarbă proaspăt cosită şi a gutui coapte. Într-o zi, în timp ce şlefuia anumite rotunjimi ale statuii, simţi o furnicătură abia perceptibilă în buricele degetelor, care se transforma într-un fior subtil ce-i inunda, mai întâi, trupul, apoi, toate cotloanele minţii. Într-o altă zi, pe când dădea formă perfectă obiectului uşor bombat din partea stângă a pieptului, avusese, pentru o clipă, senzaţia că o zvâcnire palidă şi scurtă venise dinspre ceea ce cunoscătorii de anatomie spun că ar fi inima. Nopţile, deşi răcoroase, le petrecea cuprins de un pojar ale cărui cauze nu şi le putea explica în vreun fel. Insomniile îi dădeau din nou târcoale, însă din motive complet diferite, deşi nu le putea defini nici măcar cu cea mai mică doză de precizie. Duminică dimineaţă, pe când se afla la târg, în căutarea unui codru de pâine şi a unei sticle cu vin roşu, îl cuprinsese un dor sfâşietor de statuie, faţă de care începuse să aibă un soi de obsesie, ce îi luase în stăpânire nu doar sufletul şi corpul, ci întregul univers. Ajuns acasă aproape fugind, simţi o adiere călduţă, similară celei radiate de mâinile de sfântă imponderabilă ale mamei, dar venind dinspre sculptura albă la care trudise din greu în ultima vreme, adiere ce emana acum mireasma inconfundabilă şi irezistibilă a trupului de femeie. Sângele îi accelera în vene, iar respiraţia începuse să dea greş. „Îl ardea dragostea pentru un trup plăsmuit”, după cum ne spune Ovidiu, în cartea a X-a a Metamorfozelor. Visul lui, la care dăltuise atâta vreme, se întrupase într-o femeie „cum n-a născut nicicând firea aşa de frumoasă”, o frumuseţe ce începuse să-l tortureze pur şi simplu. Îi cumpăra mici daruri, bijuterii, podoabe, iar într-o zi făcuse rost de o haină cu care să-i acopere trupul perfect de ochii jinduitori ai trecătorilor curioşi. Pygmalion se îndrăgostise de Galateea. Îşi dorea atât de mult să se căsătorească cu ea, încât căuta disperat s-o aducă la viaţă. Deşi n-avea nici cea mai mică idee despre Shakespeare, îi trecu prin cap s-o sărute, aşa cum avea să facă, mult mai târziu, Leontes, regele Siciliei din Poveste de iarnă, pentru a o readuce la viaţă pe Hermiona, preafrumoasa lui soţie. Buzele lui „în marmura fără suflare/ Simţiri aprinse a încins” scrie Schiller, însă a fost nevoie de rugile lui ardente pentru ca Afroditei să i se facă milă de sculptor şi să-i însufleţească opera desăvârşită, ceea ce a făcut ca statuia-vis sau visul-statuie, din fildeş (Ovidiu), marmură (Schiller) sau piatră (Shakespeare), să devină o femeie veritabilă, în carne şi oase.

Legenda minunată, născută pe plaiurile cotropite de arşită ale Ciprului şi redată umanităţii de autorul Metamorfozelor, surprinde excelent unul dintre cele mai interesante procese ce au ca teren de manifestare însăşi natura umană. Indiferent dacă este pusă în versuri (Goethe), proză (G.B. Shaw), pe pânză (Goya), în piatră (Rodin) sau pe note muzicale (Donizetti), dacă are ca protagonişti un sculptor şi o statuie, un lingvist snob şi fata unui gunoier englez, ea spune povestea îndrăgostirii. Aşadar, ce este îndrăgostirea şi, scuzaţi cinismul!, la ce foloseşte ea?

Îndrăgostirea este un proces semiconştient de falsificare a realităţii sau, mai curând, de construire a unei realităţi noi, care să corespundă unui scop imperfect definibil, dar în esenţă bun. Aşadar, ea înseamnă imaginaţie, mai curând, o imaginaţie a inimii, decât a creierului, deşi separaţia netă între ceea ce numim organ al gândirii – creierul – şi cel al simţirii – inima – este de o naivitate înduioşătoare. Prin îndrăgostire construim o lume care nu există, deci, una fictivă. Da, o construim, o creăm, la fel cum poeţii asamblează cuvinte pentru a da viaţă unei elegii! Nu întâmplător, pentru a-i desemna pe creatori, vechii greci au „inventat” vocabula poiētḗs, adică, poet, nu întâmplător, îndrăgostirea face şi trebuie să facă din fiecare victimă a lui Cupidon un mic artist trăind sub aura protectivă a lui Apollo. Aşadar, luăm o ea, la drept vorbind, nu orice ea, şi începem s-o plămădim astfel încât să corespundă viselor (adică, lucrurile deja visate) şi visurilor (adică, aspiraţiilor) noastre, iluzionându-ne cu faptul că avem în mâini o cocă infinit maleabilă. Apoi, la fel ca Pygmalion, o împodobim cu tot felul de accesorii, astfel încât perfecţiunea creaţiei noastre să nu poată fi pusă la îndoială. Îi atribuim „virtuţi improbabile”, aşa cum făcea eroul lui Garcia Márquez, din Dragostea în vremea holerei, cu fata obişnuită ce îi căzuse cu tronc. Pur şi simplu, sanctificăm o muritoare, aidoma tânărului Werther, care ajunsese atât de departe, încât Lotte devenise o veritabilă sfântă în ochii lui, chiar dacă era logodită cu Albert, invidiat pentru faptul de a fi „stăpân peste atâtea perfecţiuni”. Ea, metamorfozată, între timp, în EA, se transformă în depozitarul fanteziilor noastre şi, uneori, în sursa nemulţumirilor noastre, atunci când distanţa dintre ficţiune şi realitate devine imposibil de camuflat, adică atunci când persoana în carne şi oase nu se pliază fără cusur pe modelul nostru ideal. (Ici mai apare un rid, colo, un fir de păr alb sau niscaiva celulită.) În fapt, nimeni şi nimic şi nu ne atrage mai mult decât EA şi desăvârşirile ei, nimeni şi nimic nu ne deranjează mai tare decât ea şi cea mai mică abatere a ei de la statuia sublimă pe care noi înşine – sculptorul sau pygmalionul – am zămislit-o. Cum am putea accepta o Galatee care sforăie sau care ar trebui „să meargă la sală”? Nu ne-am recunoaşte implicit precaritatea operei? Nu ne-am pune la îndoială propriile abilităţi, „competenţe” artistice? Galateea este şi trebuie să fie perfectă! Frumoasă şi deşteaptă! Doar astfel „fericitul a luat pe de-a-ntregul fiinţă, creaţia noastră proprie”, după cum susţine Goethe, autorul uneia dintre versiunile celebrei legende, care o înlocuieşte pe iubita lui Pygmalion cu Eliza, inspirându-l pe G.B. Shaw.

Pygmalion  și Galateea (1890). Pictură de Jean-Leon Gerome

Însă de ce ne îndrăgostim şi ce căutăm prin îndrăgostire? De ce înfrumuseţăm, coafăm, împodobim atât de mult realitatea, plasând în centrul ei o fiinţă pe care tindem s-o divinizăm, atribuindu-i „perfecţiuni inexistente”? În primul rând, spune Platon, prin intermediul lui Socrate, pentru că în om există un impuls iraţional către frumuseţe, iar iubirea permite manifestarea lui deplină. Cu alte cuvinte, ne naştem cu înclinaţia irepresibilă de a ne bucura de frumos, or, zămislirea unei zeiţe pământene a frumuseţii constituie calea cea mai potrivită de satisfacerea acestui imbold constitutiv al naturii umane. Îndrăgostirea permite încarnarea impulsului, personificarea lui exterioară, „tangibilă”. Apoi, pentru că există o dorinţă intimă a fiecăruia dintre noi către desăvârşire. Ne visăm perfecţi şi făurim un alter ego mult mai bun decât ego-ul reflectat, proiectându-l în fiinţa iubită. Astfel, ea devine oglinda noastră. (De multe ori, se spune că îndrăgostiţii seamănă foarte mult.) Evident, n-o putem imagina altfel decât întreagă, cu toate calităţile posibile. Dacă i-ar lipsi una, imaginea sau oglinda ar fi ştirbă. Or, îndrăgostirea sau efortul semiconştient de mistificare a realităţii, înzestrând „obiectul” iubit cu atribute fictive, permite desăvârşirea tabloului. Mona Lisa, adică, „oglinda”, este perfectă; eu, imaginea pe care ea o reflectă, aşijderea. Există un soi de egoism bine deghizat în îndrăgostire, există un Narcis ce îşi admiră propria perfecţiune în oglinda apei sau în „obiectul” îndrăgostirii. Aşadar, să nu fim ipocriţi şi să vedem în dragoste o formă de manifestare a unui altruism pretins impecabil! Botton are dreptate când susţine că iubirea este o căutare a desăvârşirii, cu ajutorul căreia admirăm la Galateea acele virtuţi care ne-ar putea ajuta să ne corijăm propriile slăbiciuni. Iubim dintr-o senzaţie de a nu fi întregi, din sentimentul incompletudinii, din dorinţa de a acoperi „golurile” care ne împiedică să fim perfecţi. Acesta este motivul pentru care Pygmalion a creat o statuie de o frumuseţe deplină, supremă. Trăim cu setea de împlinire, afirmă O. Paz, cu dorinţa de a fi „rotunzi” (evident, nu în sensul strict fizic al cuvântului), deplini, „încheiaţi”, duşi la bun sfârşit. Însă cel mai important motiv al îndrăgostirii pare să fie cel pe care Sfântul Francisc i-l spune fratelui Leo, chiar dacă dintr-un alt motiv: „numai inima ştie drumul raiului”. Poate că trăim cu toţii regretul păcatului originar, al celor izgoniţi din grădina Edenului şi avem speranţa neîmpărtăşită manifest a reîntoarcerii acolo unde am venit pe lume, năzuind în adâncul insondabil al propriului suflet, aşa cum o face Goethe în ultimele versuri din Faust, la faptul că „Harul Veşnicei Eve/ Ne înalţă-n tării”.

Gabriel Mursa este profesor de Economie şi Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi preşedintele Institutului Hayek România