Secolul XX s-a sfârşit

Regele Mihai a părăsit această lume, dar ne lasă tuturor o pagină de istorie, pe care ar fi bine să o citim şi să o cercetăm cu onestitate. Ne lasă, totodată, amintiri, reprezentări şi sentimente. Pentru românii care i-au făcut loc în inima lor, monarhişti sau nu, moartea lui este o pierdere dureroasă. Pentru noi toţi, e un semn că secolul XX se sfârşeşte şi că suntem ceva mai singuri în faţa viitorului.

Nu este important şi nici nu s-ar cuveni ca într-un text scris tocmai în această zi să insist prea mult asupra propriilor impresii. Dar îmi amintesc acum, mai bine decât oricând, ce am simţit pe durata celor cincisprezece minute de dialog cu Regele, în faţa camerei de luat vederi a unei televiziuni ieşene, acum mai bine de două decenii. Nu mai ştiu ce am întrebat şi ce mi-a răspuns, pentru că emoţiile au venit după aceea, dar ştiu că Mihai I s-a dovedit exact aşa cum îmi închipuiam că va fi. Nobleţea unui vârstnic încercat de viaţă, politeţea unui om educat, curiozitatea unui român ce-şi redescoperea, treptat, ţara şi poporul.

Poate că şi unii dintre cititorii acestui text au avut ocazia să îl cunoască, în diferite ipostaze, ori l-au văzut şi ascultat în diverse ocazii publice. Alţii rămân cu imaginea şi sunetul de pe banda video sau audio, începând cu anii tinereţii, continuând cu epoca mesajelor citite la Europa Liberă şi încheind cu prezenţa sa mediatică post-1989. Regele nu a dorit să intre neinvitat în viaţa noastră. Noi suntem cei care i-am făcut loc, pentru ca istoria să nu rămână cu o pagină albă.

I-au făcut loc şi conducătorii, după câţiva ani cu blocare pe şosea sau refuz la aeroport. Treptat, s-a stins cea mai nefericită formă de respingere a Regelui: frica. Probabil că injuriile din spaţiul public au fost mai puţin dureroase decât încercarea de a perpetua frica unora dintre români faţă de fostul lor suveran. Insultele dispar mai repede decât cicatricile minciunii şi ale manipulării.

Mihai I nu a avut cu adevărat şansa de a domni, ca monarh constituţional. Anii ’40 au fost neprielnici, iar după aceea istoria a vrut altceva. În ultimii ani, însă, cu discreţie şi eleganţă, Regele ne-a arătat că putea exercita un astfel de rol. A reuşit să-şi învingă propriile reticenţe şi simpatii, păstrând detaşarea – dar nu indiferenţa – faţă de competiţia între partide. Nu a căzut în capcana discursului auto-justificativ, care se putea transforma într-o pledoarie explicită pentru schimbarea formei de guvernământ, dar nici nu i-a ignorat pe românii care şi-l doreau, în ciuda prevederilor constituţionale, în fruntea statului. A apelat mereu la înţelepciunea noastră colectivă, chiar şi atunci când ceea ce se întâmpla în ţară părea să o pună sub semnul întrebării.

Dar poate că aspectul cel mai remarcabil al evoluţiei Regelui, în planul reflecţiei politice, este desprinderea de cadrul consfinţit de Constituţia din 1923 – se ştie, aceasta oferea monarhului largi prerogative politice – şi acceptarea modelului de arbitru adoptat în monarhiile constituţionale ale Europei contemporane. Presupunând, prin absurd, că România ar fi revenit la monarhie după 1990, probabil că Regele Mihai ar fi dorit şi ar fi reuşit să confere o altă dimensiune instituţiei monarhice, comparativ cu epoca interbelică. La prima vedere, nu este ceva extraordinar. Dar, dacă rândurile de mai sus nu pornesc de la o intuiţie greşită, ar fi fost dezamăgiţi cei ce sperau ca monarhul să joace un rol providenţial sau măcar să rezolve probleme în faţa cărora noi, comunitatea politică, ne recunoaştem învinşi.

Acum, în aceste clipe triste, gândurile noastre se îndreaptă spre om, mai mult decât spre Rege. Mihai a trecut spre cele veşnice singur, fără coroană şi sceptru, sprijinindu-se doar pe faptele sale. Îşi va afla odihna, după nouăzeci şi şase de ani în care bucuriile s-au împletit cu dramele, inclusiv cu dramele colective ale poporului său. Ne luăm rămas bun, cu regretul de a nu-l fi cunoscut pe cât ne-am fi dorit, dar îndestul pentru a spune: Ce om demn! Ce viaţă extraordinară!

Publicitate și alte recomandări video