Sfânta Mânie Profesorală

Am un fost coleg de facultate – astăzi profesor de engleză la un liceu din Iaşi – care s-a tratat, câteva luni bune, de o afecţiune abia recent recunoscută ca atare în interiorul sistemului nostru de psihoterapie. E vorba de aşa-numita „gestionare controlată a furiei” – acel anger management din spaţiul anglo-american, care a dat, prin 2003, cred, şi titlul unei celebre (şi savuroase) comedii cu Jack Nicholson şi Adam Sandler. Pe scurt, în cadrul tratamentului respectiv, psihologul îl învaţă pe individul care suferă de puseuri irepresibile de mânie cum să-şi stăpânească proprii demoni prin diverse tehnici, frecvent, exotice. Colegul meu, C. Persan pe numele său, avea, de mulţi ani, încă din tinereţe, aş observa, bazându-mă pe faptul că îl cunosc destul de bine, această cumplită problemă. Se enerva apocaliptic din orice, zbiera, se schimonosea epileptic, îşi trăgea palme (nota bene – lui însuşi, nu şi celorlalţi!), sărea pe loc cu gesturi spasmodice, se învârtea ca un titirez şi, nu de puţine ori, făcea spume în colţurile gurii. Ce mai, în cazul bietului băiat, furia nu reprezenta un accident sau un capriciu, ci, într-adevăr, o teribilă maladie, necesitând intervenţia urgentă a specialiştilor. Mă rog, în acord cu ritmurile noastre istorice de manifestare, potrivite după linia melodic-plângăcioasă din Mioriţa, „urgenţa” în cauză a durat mai multe decenii, dar totul este bine, când, nu-i aşa, se termină cu bine.

Mi-am vizitat amicul acasă la ceva vreme de la debutul terapiei. L-am găsit pe Nicu, spre surprinderea, însă, totodată, şi bucuria mea, senin, surâzător, liniştit, aşa cum – mărturisesc – nu-l văzusem niciodată în cei treizeci de ani de când îl ştiu. Înainte să merg mai departe, înţeleg, doriţi o clarificare. De ce l-am identificat pe eroul nostru de azi drept „Nicu”, dacă menţionasem mai sus că, în buletin, el apărea „C. Persan”? Ei, aici ne lovim de o ciudăţenie pe care eu, nefiind specialist în vreo taină a psihologiei, am bănuit-o dintotdeauna, în logica spiritului meu analitic de origine literară, a fi cauza reală a „bolii” enigmatice, dezvoltate de tristul profesor în timp (deşi, mea culpa, lui nu am îndrăznit vreodată să i-o comunic – cine ştie, poate, în loc să-l „vindec”, l-aş fi enervat în mod absolut şi insul ar fi intrat într-o criză ireversibilă de nervi!). Aşadar, pe coleg nu-l chema Nicu, dar ne ceruse să-l strigăm astfel încă de la începutul facultăţii. În rest, Nicu prefera să folosească doar iniţiala C. alături de numele de familie – Persan. Misterul a durat câteva săptămâni, până când, la un curs, profesorul de lingvistică generală, un individ cam rudimentar, sesizându-i numele real în condica de prezenţă, a exclamat fără menajamente: „Bă, da’ pe tine taf-tu şi mă-ta te-au botezat Covor? Covor Persan? Chiar aşa? Sunt proşti la cap?” Răspunsul lui Nicu a constat în prima sa decompensare în mediul academic, la care, spre oroarea noastră, am fost cu toţii martori. A răcnit ca pe câmpurile medievale de luptă şi şi-a articulat singur măcar zece pumni fioroşi în ţeastă.

L-au scos atunci din amfiteatru, cu greu, trei portari (solicitaţi cu disperare de profesorul rudimentar) şi o femeie de serviciu (cea mai eficientă, în fond, în lupta cu Nicu: abia când i-a izbit ea un croşeu de stânga în bărbie, furiosul s-a oprit subit din propriile „auto”-lovituri şi a putut fi înhăţat de portari). În sfârşit, nu vreau să dezgrop morţii. Aşa îl botezaseră părinţii în 1968, fericiţi că reuşiseră să-şi achiziţioneze, cu chiu, cu vai, un foarte la modă în epocă, dar şi după, covor persan. Important rămânea că acum Nicu, judecând după aparenţe, îşi aflase liniştea şi se tratase, cu mare succes, de furie incontrolabilă. I-am spus cât de mult mă bucuram pentru asta. M-a privit mirat: „Te referi la tratament? Aş! Nu l-am urmat nici o secundă! O mizerie. Îmi furnizau bazaconii freudiene şi mă ţineau pe sedative. I-am abandonat în doi timpi şi trei mişcări. Camelia, nevastă-mea, m-a vindecat, oferindu-mi un pont neaşteptat de valoros! Mi-a spus că, din punctul ei de vedere, am o problemă de identitate (am mârâit de ciudă – aş fi putut să-i comunic detaliul în chestiune în urmă cu trei decenii, n.m.!). Sunt nervos cronic pe numele dat de cei doi idioţi care mi-au fost părinţi. Ca să scap de traumă, trebuie să o îmbrăţişez, a observat Camelia, să devin simbiotic cu ea…” Nu am reuşit să mă abţin şi am întrebat: „Păi, şi cum fuzionezi cu… ideea de covor persan?” „Simplu!” a răspuns Nicu. „Atunci când îmi vin nervii, mă transpun instantaneu într-un univers mirific, cu sunete şi mirosuri orientale, un paradis arab inaccesibil muritorilor de rând. Nu mai am convulsii, nu mă mai lovesc singur, nu mai urlu. Strig doar două cuvinte şi toţi mă lasă în pace. Unii chiar se topesc, precum aburii, din preajma mea.”

„Ce strigi?” am rostit cu glas perit. Covor Persan s-a ridicat în picioare şi, cu braţele larg desfăcute, a declamat marţial: „Allahu Akbar!”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi